Pofta buna la nefericire!

Am observat ca am un sentiment in cosul pieptului: teama, panica, suferinta. Poate era legat de ceva prezent (poate pentru ca stiam ca se asteapta mereu ceva de la mine) dar nu simteam cu claritate legatura. Era mai degraba genul de soul-retrieval (procedura shamanica de vindecare: http://www.shamanism.co.uk/ ) feeling: ceva puternic ce nu avea legatura cu nimic. Ma simteam obosita si descurajata de toata aceasta suferinta care venea in valuri din vremuri imemoriale si simteam ca nu mai pot sa ii fac fata pentru ca este interminabila. Brusc mi-am dat seama ca … nu trebuie sa ii fac fata. Ci ca trebuie sa ma predau. Sa NU ii fac fata. Ce inseamna sa ii fac fata? Sa nu o mai simt, right? Ce inseamna sa NU ii fac fata: sa o simt, right? sentimente 2

Brusc mi-am adus aminte de un insight care mai venise la mine: si anume ca NU este obligatoriu sa fim fericiti. Ca invatam undeva-cumva, ca, daca nu avem continuu acea stare de multumire, ceva este profund in neregula cu noi. Si atunci intram cu toti senzorii pe avarie si pornim o ofensiva monstruoasa impotriva tuturor dar chiar si a noastra, chiar si a vietii insasi. Pentru a identifica factorul care ne strica multumirea si pentru a-l inlatura. Si cred ca rareori stim macar care este acesta. Mai cred ca deseori il inventam (asa cum fac astia la asasinatele celebre si scandaloase: mereu prin pe unu’ … care-o fi el acolo … si inca foarte repede; nu au cum sa nu il prinda, nu?). Si de mai multe ori cred ca pur si simplu … doar vom face orice pentru a inlatura acea stare de dezechilibru, aceasta insemnand probabil orice: de la a acuza pe cineva de langa noi pana la abuz de mancare, bautura, sex, droguri. Dar de ce ar trebui sa fim non stop fericiti? De ce nu e soare tot timpul? De ce nu stam mereu treji? Sau de ce nu dormim mereu? De ce nu ar fi absolut normal sa fii nefericit as being alive? Chiar cred ca este ceva firesc, ceva ce nu ar trebui sa ne sperie, nu ar trebui sa ne spuna ca altceva este profund in neregula cu noi si cu viata noastra si ca trebuie sa facem de urgenta ceva. Cred ca starea aceea de nemultumire interioara este exact ca norii negri care acopera soarele pentru ca ploaia sa poata curge si pamantul sa poata rodi. Sigur … uneori poate sa vina o tornada care sa nu mai lase nimic in urma. Dar chiar si asa, nu inseamna ca putem cu adevarat sa facem ceva. Decat sa ne ascundem de aceasta stare, de ploaie, pana cand devenim un pamant uscat, crapat, neroditor si mort. pamant uscat

Am invatat sa ne protejam de a trai. Sa ne tratam viata primita acum ceva ani ca si cum ar fi un bibelou care trebuie expus undeva, mereu stralucitor si neciobit. Nu ne punem viata in joc, nu ne punem pe noi in joc. Vrem doar sa stam undeva la geam, sa privim si sa ne minunam dar sa nu coboram afara. Pentru ca daca intram in joc se intampla tot felul de stari, se intampla sentimente. Unele sunt chiar neplacute si le interpretam ca si cum nu suntem buni de nimic. Iar noi am venit in aceasta lume cu un singur scop: sa fim cei mai buni si sa nu ne murdarim bibeloul cu nimic. Ori cred ca viata ne este data ca sa fie cheltuita, tavalita, consumata, daruita. Ne este data pentru ceva complet contrar decat ce facem noi cu ea: pozam si ne admiram in oglinda … singuri in camera. In camera plina de lume. Pentru ca toti ceilalti fac acelasi lucru. Cred ca facem cu viata asa cum am face daca cineva ne-ar darui o suta de milioane de dolari iar tot ce am face noi ar fi sa stam sa ne admiram extrasul de cont pentru ca statulul de milionar devine cel mai pretios lucru si nu poate fi depasit de nimic. Ne blocam acolo pentru ca ne e teama ca orice miscare nu ar face decat sa ne pericliteze acel statut. Ori ar trebui sa facem praf acei bani. Zic. Sa traim, sa zburam, sa-i daruim. Si cand contul ramane pe 0 sa zambim fericiti si impacati. Si recunoscatori. Dar sigur, pentru asta ar trebui sa putem renunta la statutul de milionar. Adica … sa avem o clipa acel statut, sa ne simtim acolo si apoi sa putem pleca fara regrete. Sa nu vrem sa pastram, sa permanentizam, sa nu vrem sa inghetam viata si curgerea. Nu, nu e usor. Probabil ca este incercarea suprema pentru care ne nastem. As putea spune prescartand totul ca … ne nastem doar ca sa verificam daca si cum putem muri. Poate ca experienta suprema de la capatul vietii este exact motivul pentru care viata incepe. Si totul nu este decat o pregatire pentru acel moment. Si poate ca da, este asa cum spunea Howard Charing (shaman, minunatul meu profesor si vindecator, http://www.shamanism.co.uk/): modul in care mori arata modul in care ai trait. Prin modul in care mori ma refer mai exact la modul in care iti percepi si experimentezi apropierea de acest moment cat si trecerea prin el.

Sa ne traim nefericirile zic! Pofta buna! sentimente 4

Cum sa faci asta? Accepta ca nu e treaba ta si nu poti sa il faci fericit pe cel de langa tine. Nu te mai simti imediat vinovat. Sau da, simte-te cu pofta buna dar nu sari in secunda 2 sa faci ceva ca sa schimbi asta imediat. Accepta ca nu esti Jean Valjean si inca nu ai ajuns sa le stii pe toate si sa faci lumea si viata ta perfecta. Simte asta. Accepta ca te duci la un meeting unde inca nu stau toti in cap cand deschizi tu gura, ba chiar ti-o astupa. Simte asta. Accepta ca inca nu ai familia perfecta, jobul perfect, corpul perfect, casa perfecta. Simte asta. Stai cu ea si nu mai sari in secunda 2 sa faci ceva sa schimbi asta. Pentru ca ai sa faci numai tampenii. Ai sa stai multumit cu sentimentul ca faci ceva continuu dar ai sa te afunzi din ce in ce mai tare. Uita-te in urma daca nu ma crezi: nu asta ai facut pana acum? Ai sa faci ca cel care se zbate ca sa nu se inece. Nu mai fa nimic pentru un moment, pentru un timp. Stai acolo si simte-o, ca asta e tot ce ti se cere. Nu ti se cere sa faci nimic. Ti se cere numa’ sa simti. Ori tu faci orice ca Doamne feri sa nu se intample carecumva asa ceva. Sa nu carecumva sa te simti vreo cliputza: nefericit, umilit, abandonat, respins, temator etcetera etcetera. Nu ai cum sa nu te simti asa!!! Nu se poate sa nu te simti asa!!! TREBUIE sa te simti asa. Asta inseamna sa fii viu, sa inveti sa devii om. Cum crezi ca te-ai simtit cand aveai un an si invatai sa mergi? Probabil neputiincios. Cum ar fi fost daca ai fi facut imediat ceva ca sa nu te simti asa? Ce ai fi putut oare sa faci? Probabil sa te opresti din prostia aia care te facea sa te simti neputiincios: adica a invata sa mergi. Ei daca atunci nu te-ai oprit pentru ca inca nu invatasei sa te „protejezi”, sentimente 3 sa stii ca din pacate acum, de cate ori te protejezi si iti stergi cu grija bibeloul de viata si ti-l pui bine in vitrina … nu mai mergi. Daca nu stai sa te simti neputiincios, nefericit, abandonat, respins, infricosat etcetera etcetera … am o veste proasta: nu ai sa te simti niciodata fericit, impacat, nu ai sa te simti ca zbori. Ai sa inventezi probabil continuu surogate ca mancarea, cariera, sexul, drogurile. Si ai sa reusesti sa fugi de nefericire. Da’ si de fericire si de viata. sentimente 1

Disclaimer: Tot ce spun aici este de la mine si pentru mine. A nu se aplica nimic din toate astea daca nu accepti riscul de a gandi cu capul tau si simti cu inima ta, cu vocea ta interioara care vine din viata ta pe care NUMAI TU ai trait-o si numai tu ai s-o traiesti. A nu se aplica daca inca te uiti in stanga si in dreapta ca sa iti spuna cineva sau ca sa citesti undeva cum sa iti traiesti viata. Da, ok poti sa te uiti, dar numai daca ai la tine capul tau si inima ta si daca le folosesti.

A nu se aplica daca nu stii ca suntem aici pe Pamant in lumea dualitatii, ca sa unim contrariile, ca sa putem simti in acelasi timp viata si moartea, ura si dragostea; daca nu stii ca suntem in lumea in care ceva este adevarat si in acelasi timp nu este. Da, stiu din proprie experienta: e al dracului de greu din cand in cand. Si frumos. Tot din cand in cand. A nu se aplica daca tu cauti un adevar care sa fie valabil tot restul vietii tale si sa iti aduca puterea si siguranta. A nu se aplica daca nu stii ca nimic nu-i adevarat decat atunci cand este. Doar legile naturii sunt adevarate: pentru ca le vezi in actiune si ti se demonstreaza de fiecare data fara ca tu sa faci nimic. In rest nimic nu-i adevarat in fiecare zi si pentru fiecare om. E adevarat doar atunci cand este. Si atunci ar trebui sa fii atent pentru ca e al dracului de adevarat, chiar daca ieri nu era asa si nici peste un minut nu o sa mai fie.

Parintii neascultatori

Vlad are 5 ani si jumatate acum.

Vlad: Mami, stii ceva? Tu cand te enervezi spui mereu aceleasi lucruri! 

Eu:    Pai nu stiu, ce as putea sa zic ca sa te conving sa te imbraci odata si sa te bagi in pat?

Vlad: Mai iesi si tu din zona de confort.

Eu:   Ce-i aia mah, zona de confort?!!!!!!!

Vlad: Haide mai mami, ca doar tu mi-ai spus si ai si uitat deja!!! Inseamna sa faci lucruri diferite, care nu te fac sa te simti mai bine dar iti dezvolta creierul.

Alta. Eu invat pentru sesiune (sunt studenta in anul I la Psihologie ID, si imi cam tzatzaie ****). Dupa seri intregi, in care mi-am consumat putina energie disponibila, in lupta de a-l baga pe Vlad in pat si a-l vedea adormit, ca sa imi vad si eu de ale mele … incerc iar o tactica noua (asta evident, pana mi-o demonteaza micul om): nu imi mai bat capul sa-l culc, ci de la 10:30 seara decretez ca nu tre’ sa se culce, ca fiecare face ce vrea atata timp cat nu il deranjeaza pe celalalt. Adica eu citesc pt scoala si el se joaca. Evident ca simt ca totul se va intoarce impotriva mea … in primele zile a picat pe la un 12 … aseara era 1, el nu avea nici o treaba si era in super-verva iar eu lesinam de somn cu capul pe carte. Ii zic: „baiete hai la somn ca nu mai pot”. Ies din baie cu tigara electronica in bot.

Vlad: Mami cat este ceasul??

Eu (frustrata si cu aer mustrator la el): 1 noaptea!!!

Vlad (cu mainile in sold si privirea si mai mustratoare): Si tu „fumeji” la 1 noaptea??? Cine a mai vazut asa ceva?

O dimineata de marti si de octombrie

Mi se aseaza din ce in ce mai bine ideea ca sentimentul este o entitate absolut separata, care nu are nici cea mai mica legatura cu situatia de care pare legat in momentul in care apare. Ca sentimentul nostru este de fapt o reactie. Un raspuns, pe care l-am gasit la un moment dat, cand nu am inteles si procesat o situatie. Acuma … de ce naiba, raspunsul ala – ne chinuie? Ce ar trebui sa facem? Sa-l negam? Sa-l inlocuim cu altul? A da, stiu! Nu exista raspuns. Exista doar intelegere. Si atat. Pentru ca orice raspuns te duce automat in zona limitativa: asta e bun, asta e rau; asta merge la stanga, asta merge la dreapta.

Ah ce-mi place cand mi se aseaza lucrurile. Cand o idee care imi bubuie alarmant printre circumvoltiuni, se aseaza moale si placut, fix in locul ei dintotdeauna. Si respir si eu cateva secunde. Pauza scurta dintre 2 ganduri … intelegerea. De mult ma fascineaza diferenta intre a „sti” ceva, la nivel de informatie, chiar a fi „de acord”, dar de a nu putea trai ca si cum acea informatie ar fi reala. Pe principiul „exista, dar nu mi se intampla mie”. Si dintr-o data …. la un moment dat … uneori …. explodeaza INTELEGEREA acelei informatii. Si ma las moale in scaun … wow … o liniste calda amestecata cu bucurie dementa se incolacesc in capul meu.

Mda, cam ca atunci cand m-am revopsit bruneta, dupa singurele 3 luni din viata mea de „blonda”. Dupa 3 luni, in care ma trezeam in fiecare dimineata, in oglinda, cu aceeasi tresarire: ce doamne …. ***„` e chestia aia galbena din capul meu si unde mi-e PARUL??? Cand mi-a ridicat coafeza prosopul din cap si mi-am vazut parul din nou negru, a fost unul din extrem de putinele momente din viata mea cand … nu am mai vrut NIMIC. Asta din experientele de transformare totala care sunt la dispozitia unei femei. Care sunt ne-li-mi-ta-te :PPPPPP. Ca de aia suntem mama voastra. Adica „mama voastra de ***”. Se intelege ca am fost blonda 3 luni din cauza unui … Fat-Frumos, nuuuuu?

 ********************************************************************************************************************

Si a mai fost un moment bun in cele 40 de minute de „meditatie” ale mele (adica cele din trafic :PP). Ma uitam frustrata la un coleg de trafic, care nu se misca cum mi-as fi dorit si ma cam incurca. Ma frustra si colegul dar si … sentimentul meu. Ca nici ce simteam sau imi doream eu n-as fi putut spune exat ca ma onoreaza … hm. Dar raza de claritate a sclipit scurt si hotarat in mintea mea … arzand ca un laser neiertator si largind spatiul dintre gandurile mele: sentimentul meu nu-mi spune nimic despre omul acela. NU SPUNE nimic despre omul acela. Nu este o legatura intre cele doua elemente. Doua elemente, ba chiar trei: eu, un om, un sentiment. O combinatie care cred ca chinuie pe multa lume :-).

Pai nu, ca nu e chiar asa. Daca omul acela nu imi place, asta nu are legatura cu el. De sentimentul meu nu imi place de fapt. Si daca ma duc mai departe … nu imi place de sentimentul meu pur si simplu pentru ca CRED, am un gand, cum ca ceea ce reprezinta omul, ceea ce este el, e echivalent cu sentimentul meu. Sentimentul meu e naspa, inseamna ca omul e naspa, inseamna ca eu sunt oarecum amenintata. Si se pare ca deep down mai am un gand, cum ca si eu sunt echivalenta cu sentimentul meu. Adica sentimentul meu e naspa, adica eu sunt naspa si de aici ce ne facem: ca de colegul de trefic mai scap eu. Dar de mine cine ma scapa?

Si ma deranjeaza increngatura asta, in care unul face pe altul, si fiecare depinde de fiecare, ma simt legata, sufocata. Iar apoi vad ca … pot rupe lantul dintre ele. I’ts up to me. Eu le-am pus unul peste altul ca intr-un dulap in care se aduna din ce in ce mai multe haine vechi. Vad ca de fapt, fiecare este fiecare. Si este, si atat. Fiecare poate sa existe, fara sa il afecteze pe celalalt. Daca rupi legatura. Care de fapt … nu exista, decat in mintea ta. Care de fapt este doar frica. Frica de a trai si de a ii lasa pe altii sa traiasca. Frica ca viata ne-ar putea omori!! Ha ha ha! Cat de tare suna asta. Si pare-mi-se ca nu e deloc departe de adevar …

Si m-am simtit pentru cateva clipe LIBERA. Pentru cateva clipe foarte foarte scurte, am reusit … nu sa simt, ci doar sa intrevad prin pauza dintre doua ganduri, libertatea aceea de care vorbea RUNE. Pe care inca nu o inteleg … Dar … O CAUT!

*******************************************************************************************************************

Si inca un MOMENT la Romana. Unde am simtit pentru cateva fractiuni de secunda, ca sunt o celula a unui organism imens si plin de iubire. Si ca toate papusile alea din sutele de masini ca de jucarie de pe Magheru … sunt EU. Ei sunt eu. Ca suntem iubiti. Ca suntem nepretuiti. Nici macar nu putem visa cat de pretiosi suntem. Ca niste mici diamante colorate si pline de soare care se rostogolesc tot timpul sub ochii iubirii. NICI unul nu este la fel. Cat de frumos ar putea sa fie? Cat de mult ar insemna pentru tine acele diamante?