Parintii neascultatori

Vlad are 5 ani si jumatate acum.

Vlad: Mami, stii ceva? Tu cand te enervezi spui mereu aceleasi lucruri! 

Eu:    Pai nu stiu, ce as putea sa zic ca sa te conving sa te imbraci odata si sa te bagi in pat?

Vlad: Mai iesi si tu din zona de confort.

Eu:   Ce-i aia mah, zona de confort?!!!!!!!

Vlad: Haide mai mami, ca doar tu mi-ai spus si ai si uitat deja!!! Inseamna sa faci lucruri diferite, care nu te fac sa te simti mai bine dar iti dezvolta creierul.

Alta. Eu invat pentru sesiune (sunt studenta in anul I la Psihologie ID, si imi cam tzatzaie ****). Dupa seri intregi, in care mi-am consumat putina energie disponibila, in lupta de a-l baga pe Vlad in pat si a-l vedea adormit, ca sa imi vad si eu de ale mele … incerc iar o tactica noua (asta evident, pana mi-o demonteaza micul om): nu imi mai bat capul sa-l culc, ci de la 10:30 seara decretez ca nu tre’ sa se culce, ca fiecare face ce vrea atata timp cat nu il deranjeaza pe celalalt. Adica eu citesc pt scoala si el se joaca. Evident ca simt ca totul se va intoarce impotriva mea … in primele zile a picat pe la un 12 … aseara era 1, el nu avea nici o treaba si era in super-verva iar eu lesinam de somn cu capul pe carte. Ii zic: „baiete hai la somn ca nu mai pot”. Ies din baie cu tigara electronica in bot.

Vlad: Mami cat este ceasul??

Eu (frustrata si cu aer mustrator la el): 1 noaptea!!!

Vlad (cu mainile in sold si privirea si mai mustratoare): Si tu „fumeji” la 1 noaptea??? Cine a mai vazut asa ceva?

Meditatia mea mica :-)

Intorcandu-ma eu de la Rune si strofocandu-ma sa … hm, meditez, adica sa traiesc clipa cu ceea ce se intampla in ea, sau cu ceea ce vad in ea, FA-RA sa ii adaug ganduri (aka judecati, calificari, barfe, frustrari si altele din cele bune, laudabile si de maaaaare folos) sau mai pe scurt … incercand sa ajung in starea de mindfullness (termen descoperit pe blogul Otiliei Mantelers) am descoperit o chestie taaaaare.

Asa, back to the subject. Am descoperit ca … ca … ca … 🙂 eu fac meditatie pura si autentica de cca 3 ani si jumatate. Bai ce faza!!! Nu-mi dau seama de ce nu sunt inca un fel de sensei sau ceva acolo :-). Lasand gluma la o parte un pic, am realizat intr-o clipa ca, atunci cand sunt cu copilul meu (cu minunata entitate care imi scoate peri albi si ma scoate din minti si ma umple de emotii, de viata, imi umple plamanii cu aer) eu traiesc fiecare clipa FARA ganduri, fara rationamente. Evident, am ceva rationamente, dar din astea scurte si la obect, de genul: ce-i pun in farfurie sau … cum fac sa-l conving sa se imbrace si sa iesim din casa in „sub o ora” :-). Dar ATAT!!!!! In rest, mintea mea este undeva abandonata si nici macar nu incearca sa schelalaie. In timp ce eu zbor sau … ma dau cu capul de pereti (ce mai conteaza cata vreme rezultatul final este acelasi). Atat de puternica si autentica este realitatea care se desfasoara.

Cu ce ma ajuta descoperirea asta? Pai cu mai nimic, pt ca nu identific nici un pattern ca sa pot sa il multiplic in alte directii. Ma ajuta doar sa imi clarific 2 curiozitati.

1. De ce atunci cand pleaca copilul de acasa, in loc sa ma simt mai bine pt ca pot sa stau cu picioarele pe pereti … mie mi se scurge toata energia si in loc sa fac milioanele de lucruri pe care nu le pot face cand este el acasa … stau ca o baba in pat si nu sunt in stare nici macar sa citesc. Niciodata nu am inteles care este fenomenul aici, de am mai multa energie cand micul terorist este acasa. Mereu am zis ca e din cauza ca atunci cand este el, sunt wired, si stiu ca nu am optiunea B, ori cand pleaca … ma scot din priza si stiu ca atata vreme cata nimic nu a luat foc … nu trebuie sa ma dau jos din pat.

2. De ce Adrian a izbucnit in strigate de entuziasm si urale atunci cand i-am zis ca … io nu sunt in stare sa zic 10 lucruri bune despre copilul meu. Bine … auzind doar prima fraza s-a socat si probabil se pregatea de o consiliere grea pt cineva care stie ca este o mama denaturata (sau mai rau … nu stie :P). Dar am continuat si i-am explicat ca in general, nu sunt in stare nici macar sa povestesc ceva epic despre copil, ca de ex stau langa alte mame, fiecare povesteste intamplari cu copii lor si eu … ma uit ca proasta. Sau daca ma intreaba cineva ce mai face copilul meu … ma screm ce ma screm, pt ca stiu ca ma intreaba de un intreg univers de explozii indescriptibile si … sfarsesc prin a ingaima stupid „face bine!” si afisand un zambet tamp, pentru ca imaginea micii dihanii se afla in fata ochilor mintii mele. Acum stiu de ce mi se intampla asta :-). Pentru ca acest copil ma tine atat de puternic ancorata in prezentul pe care il creeaza  si eu traiesc totul pana la plasele incat … nu ramane istorie :-), nu ramane memorie :-). Sunt doar eu. Cu sufletul plin :-).

3. Si aici s-ar mai inscrie si Marius, dragul meu sot si tata de mica meditatie. Pe la 6 luni, de la atata stat in patutz, cred ca i se cam deformase putin capsorul copilului. Marius era super crizat ca ce ne facem??? Copilul are capul stramb!! Si imi tot explica si explica iar eu … ma uitam la el si incercam sa fiu atenta dar nu prea reuseam. Cred ca aveam o privire fixata pe el dar … prea fixa  :-). Pentru ca Marius a izbucnit exasperat: „Da!!! E clar!!! Nu pot sa discut cu tine nimica despre copilul asta! Cred ca ar putea sa nu aiba cap deloc, ca pentru tine tot perfect ar fi! Nu am nici un partener de discutie aici!”. Eu doar am afisat un zambet tamp si vinovat, ca de comentat nu prea aveam ce …

Asa ca da, nu pot spune nimic despre copilul asta. Nici bun nici rau. Nu exista nimic ce se poate spune despre el. El se poate doar simti, mirosi, auzi, vedea :-). El este.

Asa ca dupa ce m-am prins de treaba asta cu prezenta totala … am sarit la bietul copil, l-am luat in brate si l-am strans, spunandu-i ca este mica mea meditatie :-). Si am respirat tare usurata cand am vazut ca nu ma intreaba ce este aia meditatie k o bagam pe maneca si nu aveam chef sa imi scormonesc creierii la ora aia si sa inventez ceva inteligent. Destul ca aseara m-a intrebat ce e ala „timp” … iac, cre ca preferam sa raspund la „ce e aia meditatie” :-).

Ca sa va lamuresc cu treaba cu 10 lucruri bune (ca nu vreau sa vorbesc in rebus), este un exercitiu de la cursul lui Adrian: timp de 20 de zile scrii cate 10 lucruri bune despre tine, partener, copil, sef, job … unde ai nevoie :-). Am uitat exact pentru ce este exercitiul .. cred ca era pentru daramarea unor credinte negative, pentru a-ti scoate una alta din memoria celulara, pentru a integra modul de a vedea partea buna, de a te concentra mai intai pe lucrurile bune.

Nu vezi, dar simti

Marius, dragul de el m-a anuntat aseara ca a reusit sa ii explice copilului prin exemple relationate la ceea ce el cunoaste deja: cum adica Doamne-Doamne este peste tot :-). Mi-a spus cu ochii stralucind ca o sa fiu mandra de el. Si da, mi se pare o varianta excelenta, simpla, coerenta si minunata – cum numai calitatile de dascal ale lui Marius o puteau naste.
A fost ceva de genul:
“-Puiule, imagineaza-ti ca tu esti aici sus si te joci, iar mami este jos si are ceva treaba, asa ca nu sta cu tine.
  -Da
  -Deci mami este foarte aproape, chiar daca tu nu o vezi, nu-i asa?
  -Da
  -Si nu-i asa ca te simti mult mai bine daca stii ca mami este aici, chiar daca nu o vezi?
  -Daaaaaa, ma shimt mai bine “
Multumesc Tati 🙂

Balans

O seara foaaaarte linistita, un copil tolerant si linistit si o mama stapana pe ea, echilibrata, hotarata, calma. Nu zau!!!! Nu sunt ironica acum, si nici nu este vorba de vreo situatie creata cu transpiratie si tactici. Asa a fost. Natur. 🙂
Ba chiar a avut chef sa facem focul in semineu, ne-am tras scaunele mici si colorate de la masutza lui si am admirat focul: ca doi batranei impacati sau ca doi indragostiti. S-a mirat de cat de frumos este, a admirat pana si jarul (timp in care una de la Orange mi-a vandut ceva prin telefon :)).
Si totusi! 🙂 Ceva nu mi s-a inchis. Nu mi-a fost ok. Boon: deci cand copilul tzipa si arunca nu e ok, cand copilul sta batraneste langa foc … nu e ok. Suntem „bine” pana aici :). Ce sa fie – ce sa fie? Sa fie doar blestemul omenesc – ala de a nu putea fi multumiti cu nici un loc la scena vietii si ne tot mutam de colo colo si … parca mai bine se vede de acolo … sau NU! De dincolo! Hm … parca e totusi mai mult decat atat.
Cred ca … copilul ARE NEVOIE de conflicte. NU trebuie sa ma straduiesc sa avem o viata fara conflicte. Ele sunt foarte foarte necesare. Fara conflict, fara a trai in contra entropiei, fara haos … am fi plante probabil. Sau pietre. Trebuie doar sa gasesc balansul. Sa putem modera si integra conflictul. Dar decat fara conflicte … mai bine exces.
Am simtit cumva, ca si cum copilul meu nu ar fi inteles nimic in plus despre lume astazi.