TE IUBESC

Te iubesc. INAINTE sa fii mai mult. INAINTE sa fii mai bun. INAINTE sa fii mai inteligent, mai de succes, mai ordonat, eficient, curajos, frumos, capabil. Si daca a ramas vre-un fel in care inca nu te iubesc … nu-i despre tine. E despre mine, pentru ca PE MINE nu ma iubesc cand sunt (o, da, sunt) asa. Voi veni sa te iubesc si asa. Sunt pe drum. Vin. Pune de cafea …

Si pentru ca am copilarit intr-un sat fermecator in care familiile erau formate dintr-„un om si o fimee” : ))) voi repeta pur si simplu paragraful. Slash-urile „l/a” imi displac.

Draga mea, te iubesc! INAINTE sa fii mai mult. INAINTE sa fii mai buna. INAINTE sa fii mai inteligenta, mai de succes, mai ordonata, eficienta, curajosa, frumosa, capabila. Si daca a ramas vre-un fel in care inca nu te iubesc … nu-i despre tine. E despre mine, pentru ca PE MINE nu ma iubesc cand sunt (o, da, sunt) asa. Voi veni sa te iubesc si asa. Sunt pe drum. Vin. Pune de cafea …

///

Ce ar fi daca te-ai opri o clipa, din a fi mai mult si mai bun si mai de succes? Ce ar fi daca te-ai opri o clipa si te-ai contempla, asa cum esti acum? Exact asa. Opreste-te doar pentru o clipa, macar pentru o clipa si iubeste-te ACUM. Fix asa cum esti. Ceea ce cauti este iubirea. Este sa fii iubit ASA. AICI. ACUM. Nu dupa ce vei face toate lucrurile „alea”. Alea despre care ti s-a spus de mic ca trebuie musai sa le faci, pentru ca toti oamenii ca-lumea le fac si pentru ca altfel, vei ajunge un nimeni. Sau toate lucrurile alea pe care i-ai vazut pe altii facandu-le, obtinandu-le, realizandu-le si stii precis ca ei sunt misto, ca ei sunt fericiti, ca au relatia / copilul / jobul / casa / vacanta / masina de vis.

(Nu-i asa. Intotdeauna ceea ce iti arata expres celalalt – este ceea ce VREA sa aiba dar NU SIMTE ca are. Mai ales atunci cand are! El vrea sa traiasca ceea ce iti arata, dar in schimb are doar un alibi. Poate sa dovedeasca ca are. Surpriza va fi ca … nu traieste asa ceva. Ori despre asta-i vorba in final, nu? Atunci cand nu iti arata expres … atunci cand nu pune accent deloc pe asta dar tu vezi / descoperi / observi … atunci chiar are! Are, si incorporeaza atat de mult acel lucru, incat nu mai este separat de el. Nu il mai ARE. ESTE acel lucru atat de mult incat nici nu pare ca il are. Doar il simti si te inspiri. Nu invidiezi si nu vrei ce are el. Doar te molipsesti si incepi sa creezi si tu, sau chiar iti dai seama ca deja ai si tu.)

Ce cauti tu este iubirea. Iubirea aia pe care o primesti doar pentru ca esti aici, acum. Pentru care nu trebuie sa faci nimic decat sa fii, sa te nasti. (Si lasa-ma sa iti spun – ca sa fii si sa te nasti este chiar e chestie foarte mare, enorma!). De ce esti asa de sigur ca ar trebui sa faci mai mult decat FII, si sa explorezi cu uimire TOT ce inseamna asta? De ce esti atat de sigur ca „sa fii cumva anume” inseamna mai mult decat sa FII doar? Poate esti asa de sigur pentru ca, sa fii „cineva” este mult mai simplu decat sa FII pur si simplu. Pentru „cineva” exista retete, reviste, exista exemple, contra-exemple si mai ales … exista vocea aia din cap care sa te critice la infinit, sau care sa iti bombeze ego-ul. Pentru ca „doar sa fii” … nu prea stie nimeni exact cum. Este de obicei o explorare resimtita ca periculoasa si extrem de vulnerabila. Si nici macar nu stii daca si cand ai reusit sa fii. Mai ales cand astepti sa vina niste „parinti” atotputernici din exterior, care sa declame cu o mutra super-expresiva si sprancene ridicate, ca … e „bine”, ca sunt multumiti sau ca … „iar” ai facut-o de oaie : ))). Sau poate ca stii daca ai reusit „doar sa fii”, atunci cand ai abandonat in sfarsit nevoia de a fi validat, cand ai priceput ca nimeni nu are nici cea mai mica idee.  Si daca o are, o are numai in ce-l priveste. Stii daca ai reusit doar sa fii, atunci cand ai ramas in contact cu inima ta si cu iubirea din tine.

Asa ca … opreste-te o clipa din cursa asta. Cateva secunde pe zi, iubeste-te fix asa cum esti. Cum esti acum, sau cum crezi tu ca esti: mai sters, mai timid, mai cu burtica, cu nasul prea mare, prea gras, prea slab, prea lenes, prea naspa etc etc etc. Gaseste pentru o clipa indrazneala si nebunia sa te iubesti asa! Iti dai seama ce blasfemie? : ))) Sa sfidezi tot ce ti-au spus oamenii „mari” si … sa te iubesti … sa te accepti … ASA??? (da, sunt glumeata si provocatoare acum) Asta ce inseamna? Inseamna ca nu vei fi niciodata altfel? Ca nu vrei sau nu poti sa fii altfel? Ca daca te iubesti asa, te condamni singur la o viata in mediocritate?

Nu inseamna asta. Sa te iubesti asa cum esti nu presupune ca vei stagna, sau si mai rau, ca te vei deteriora in timp. Stiu ca l-am invatat din pruncie pe „te iubesc daca …”, „te iubesc atunci cand …” si ca acum cu greu mai stim altul. Stiu ca am invatat ca „te iubesc” nu vine asa … cu una cu doua, pe degeaba. Sunt perfect constienta ca toate acestea sunt aproape incodate in ADN, si daca nu acolo, adanc in celule sunt sigur. Sunt perfect constienta ca „te iubesc ca d’aia” face efectiv o gaura in programul pe care il experimentam ca si „realitate”.

Sa te iubesti inseamna sa te hranesti, ca sa poti creste. Atunci cand esti naspa si te iubesti nu inseamna ca iti spui „asa si? Ei si ce? Pot sa fiu cum vreau si oricum sunt minunat.” Atunci cand esti naspa si ai puterea sa opresti judecatile, sa le suspenzi pentru o clipa si sa te iubesti, practic iti spui: „wow … ce mi se intampla … Oare ce din mine cauzeaza asta? Oare ce mi se intampla? Oare ce am nevoie? Wow … cred ca mi-ar face bine sa ma tin 5 minute in brate, in gand, in tacere, sa ma iubesc.” Nu-ti cer sa inlaturi judecatile. Doar sa le suspenzi  pentru cateva secunde macar, si sa iti dai putina iubire. Dupa care incepe sa iti ceri din nou, dar macar ai pus putin hrana acolo.

Acorda-ti in interior, dreptul sa fii naspa din cand in cand. Ce dovada mai mare de iubire fata de tine insuti? Ti-a iesit ceva cu adevarat pana acum, aplicand metoda „ce aiurea sunt! Ar trebui sa fiu mai bun”? Si daca da, pentru cat timp? Si daca pentru mult timp … cam cat din timpul asta ai trait cu teama ca nu esti cu adevarat „bun”, sau ca ceilalti isi vor da seama in orice moment ca tu esti naspa? Sau … reusind tu sa fii „bun”, cam cate momente ai avut cand efectiv ai pierdut controlul si partea „naspa” a explodat in toata splendoarea ei? A iesit la suprafata ca mingea aia tinuta sub apa: „tradandu-te”, expunandu-te, aducandu-te cu mii de ani in urma, lasandu-te mai plin de neincredere si detestandu-te si mai mult. Cat o sa mai faci asta? Pana cand? Cate masti or sa se stranga pe tine pana cand nu o sa ai cea mai mica idee cine esti cu adevarat, cine ai fi putut fi, ce iti doresti, ce te satisface? Uneori nu te mai satisface nimic, pentru ca incercand sa fii bun ai aplicat atatea strategii incat acum esti foaaaarte departe de partea aceea care stie ce nevoie are. De fapt …. CAT de naspa poti sa fii? : ))) Ai avut curajul sa afli vreodata? Sa testezi putin apa? Oare daca nu stim exact cat de naspa putem fi … atunci avem vreo idee cat de buni putem fi?

Nu-ti zic SA FII naspa. (Am prieteni care au inteles complet aiurea mesajul si ma trezesc cu ei ca ma sfideaza iritati si nedreptatiti de mesajele contradictorii pe care le dau: pai nu ai zis tu ca e ok sa stau hipnotizat 24h in fata televizorului si ca sa ma si iubesc pentru asta?  ))) Da, e ok! Cu conditia sa te iubesti in timpul ala, nu sa fugi de tine! E ok si sa fugi de tine. Daca te iubesti, in timpul ala : ))) Practic ce inseamna „sa te iubesti” asta? Dupa mine inseamna sa fii constient de tine, si sa „stai cu tine” in timpul ala. Sa nu faci in secunda 2 ceva ca sa schimbi sau sa justifici, sau sa contrazici, sa negi. Doar sa fii CU TINE. Dupa mine asta inseamna sa iubesti si sa te iubesti.  Daca asa ceva poate fi explicat, eu asa as explica acum. Daca poti avea aceasta prezenta pentru tine sau pentru oricine … atunci iubesti. Orice altceva … este … altceva. Sa sari sa schimbi ceva, de exemplu … este doar sindromul salvatorului – cel care nu se poate salva pe sine dar „salveaza” pe oricine pentru ca atunci se valorizeaza. Sa STAI in schimb … sa FII ACOLO, este foarte greu.)

Deci nu-ti zic sa fii naspa! Nu extrage scuza asta ca sa te duci sa continui sa faci niste chestii prin care doar fugi de tine, de cei din jur, de viata. Iti zic doar ca ATUNCI cand crezi ca esti naspa … da-ti voie cateva secunde sa fii asa si iubeste-te in clipa aia. Stai cu partea aia din tine care a strapuns scutul si a fost naspa. Stai putin cu ea si iubeste-o. Si vezi ce se intampla dupa aia. Din experienta mea … nu mai simti sa continui sa fii naspa (si nu ca te fortezi sa nu mai fii, ci nu mai simti!). Iubirea aia, momentul de a sta un pic cu partea din tine care vrea sa muste sau sa fuga este curata vindecare. Mai mult … cand altii vor fi naspa, nu o vei mai lua atat de personal. Nu vei mai fi atat de reactiv. Poate ca vei putea chiar sa le dai o farama din ce ti-ai dat tie. Si poate ca vor putea sa o ia.

Pentru ca nu-i usor sa primesti iubire. Nu-i usor sa  primesti prezenta. Uneori, daca am sa-ti spun ca te iubesc asa naspa, sau ca te iubesc doar pentru ca respiri … ai sa crezi ca te iubesc pentru ca esti mai grozav decat altii. Si ai sa folosesti asta nu ca sa te vindeci, ci sa sa iti umfli ego-ul. Alteori ai sa crezi ca te mint, pentru ca tu stii ca nu „meriti” sa fii iubit. Iar alteori ai sa crezi ca vreau ceva de la tine. Uneori ai sa iti zici ca trebuie sa fii atent si sa stai cu teama sa nu gresesti si sa „pierzi” iubirea asta. Si asa mai departe … in functie de programarea si conditionarile pe care le ai.

O dimineata de marti si de octombrie

Mi se aseaza din ce in ce mai bine ideea ca sentimentul este o entitate absolut separata, care nu are nici cea mai mica legatura cu situatia de care pare legat in momentul in care apare. Ca sentimentul nostru este de fapt o reactie. Un raspuns, pe care l-am gasit la un moment dat, cand nu am inteles si procesat o situatie. Acuma … de ce naiba, raspunsul ala – ne chinuie? Ce ar trebui sa facem? Sa-l negam? Sa-l inlocuim cu altul? A da, stiu! Nu exista raspuns. Exista doar intelegere. Si atat. Pentru ca orice raspuns te duce automat in zona limitativa: asta e bun, asta e rau; asta merge la stanga, asta merge la dreapta.

Ah ce-mi place cand mi se aseaza lucrurile. Cand o idee care imi bubuie alarmant printre circumvoltiuni, se aseaza moale si placut, fix in locul ei dintotdeauna. Si respir si eu cateva secunde. Pauza scurta dintre 2 ganduri … intelegerea. De mult ma fascineaza diferenta intre a „sti” ceva, la nivel de informatie, chiar a fi „de acord”, dar de a nu putea trai ca si cum acea informatie ar fi reala. Pe principiul „exista, dar nu mi se intampla mie”. Si dintr-o data …. la un moment dat … uneori …. explodeaza INTELEGEREA acelei informatii. Si ma las moale in scaun … wow … o liniste calda amestecata cu bucurie dementa se incolacesc in capul meu.

Mda, cam ca atunci cand m-am revopsit bruneta, dupa singurele 3 luni din viata mea de „blonda”. Dupa 3 luni, in care ma trezeam in fiecare dimineata, in oglinda, cu aceeasi tresarire: ce doamne …. ***„` e chestia aia galbena din capul meu si unde mi-e PARUL??? Cand mi-a ridicat coafeza prosopul din cap si mi-am vazut parul din nou negru, a fost unul din extrem de putinele momente din viata mea cand … nu am mai vrut NIMIC. Asta din experientele de transformare totala care sunt la dispozitia unei femei. Care sunt ne-li-mi-ta-te :PPPPPP. Ca de aia suntem mama voastra. Adica „mama voastra de ***”. Se intelege ca am fost blonda 3 luni din cauza unui … Fat-Frumos, nuuuuu?

 ********************************************************************************************************************

Si a mai fost un moment bun in cele 40 de minute de „meditatie” ale mele (adica cele din trafic :PP). Ma uitam frustrata la un coleg de trafic, care nu se misca cum mi-as fi dorit si ma cam incurca. Ma frustra si colegul dar si … sentimentul meu. Ca nici ce simteam sau imi doream eu n-as fi putut spune exat ca ma onoreaza … hm. Dar raza de claritate a sclipit scurt si hotarat in mintea mea … arzand ca un laser neiertator si largind spatiul dintre gandurile mele: sentimentul meu nu-mi spune nimic despre omul acela. NU SPUNE nimic despre omul acela. Nu este o legatura intre cele doua elemente. Doua elemente, ba chiar trei: eu, un om, un sentiment. O combinatie care cred ca chinuie pe multa lume :-).

Pai nu, ca nu e chiar asa. Daca omul acela nu imi place, asta nu are legatura cu el. De sentimentul meu nu imi place de fapt. Si daca ma duc mai departe … nu imi place de sentimentul meu pur si simplu pentru ca CRED, am un gand, cum ca ceea ce reprezinta omul, ceea ce este el, e echivalent cu sentimentul meu. Sentimentul meu e naspa, inseamna ca omul e naspa, inseamna ca eu sunt oarecum amenintata. Si se pare ca deep down mai am un gand, cum ca si eu sunt echivalenta cu sentimentul meu. Adica sentimentul meu e naspa, adica eu sunt naspa si de aici ce ne facem: ca de colegul de trefic mai scap eu. Dar de mine cine ma scapa?

Si ma deranjeaza increngatura asta, in care unul face pe altul, si fiecare depinde de fiecare, ma simt legata, sufocata. Iar apoi vad ca … pot rupe lantul dintre ele. I’ts up to me. Eu le-am pus unul peste altul ca intr-un dulap in care se aduna din ce in ce mai multe haine vechi. Vad ca de fapt, fiecare este fiecare. Si este, si atat. Fiecare poate sa existe, fara sa il afecteze pe celalalt. Daca rupi legatura. Care de fapt … nu exista, decat in mintea ta. Care de fapt este doar frica. Frica de a trai si de a ii lasa pe altii sa traiasca. Frica ca viata ne-ar putea omori!! Ha ha ha! Cat de tare suna asta. Si pare-mi-se ca nu e deloc departe de adevar …

Si m-am simtit pentru cateva clipe LIBERA. Pentru cateva clipe foarte foarte scurte, am reusit … nu sa simt, ci doar sa intrevad prin pauza dintre doua ganduri, libertatea aceea de care vorbea RUNE. Pe care inca nu o inteleg … Dar … O CAUT!

*******************************************************************************************************************

Si inca un MOMENT la Romana. Unde am simtit pentru cateva fractiuni de secunda, ca sunt o celula a unui organism imens si plin de iubire. Si ca toate papusile alea din sutele de masini ca de jucarie de pe Magheru … sunt EU. Ei sunt eu. Ca suntem iubiti. Ca suntem nepretuiti. Nici macar nu putem visa cat de pretiosi suntem. Ca niste mici diamante colorate si pline de soare care se rostogolesc tot timpul sub ochii iubirii. NICI unul nu este la fel. Cat de frumos ar putea sa fie? Cat de mult ar insemna pentru tine acele diamante?

Somebody I know – Mr THOUGHT

Alta revelatie. Asta nu e dupa trezit din somn. E din trafic. Cam pe la o marti, cam pe  la 8 dimineata pe la Unirii, in fata la fost Irish Pub. Cu ochii holbati dupa semafor si fericita ca am iesit victorioasa la „cedeaza trecerea” de dinainte.

Si imi vine: gandurile sunt doar o perdea care ASCUND lumea ADEVARATA. Suntem prinsi intr-o pacaleala incredibila. Si cu cat pare mai „adevarat”, cu cat este mai „demonstrat”, mai dovedit, cu atat de indepartam mai tare de REALITATE. Cu atat ne ratacim mai mult.

Ceea ce fac gandurile „despre” un lucru, este sa ascunda complet esenta si adevarul acelui lucru. In momentul in care ne „gandim” despre un copac … in mod sigur nu avem nici cea mai mica cunoastere despre ceea ce este acel copac. Iti poti imagina cum este sa STII ca o anume femeie este mama ta (ex adoptat care isi cunoaste mama biologica la 20 de ani) fatza de a SIMTI ca aceea este mama ta? E o diferenta ca de la cer la pamant, nu-i asa??? Gandurile sunt ca o Fata Morgana. Iti arata acel lucru dar … nu te lasa sa il cunosti.

Sentimentul ca toata lumea este sub nasul meu … fix dincolo de ganduri era atat de puternic, incat mai ca imi venea sa opresc masina, sa ma dau jos si sa trec fizic prin perdeaua de ganduri, sa vad si eu macar pentru o clipita lumea care este DINCOLO. Aia adevarata. Aia care nu e azi asa si maine invers. Aia care este si atat. Sa vad lumea aia pe care o caut de dinainte sa ma nasc. Pe care o stiu, o simt ca este acolo, dar nu am vazut-o niciodata.

Iar astazi, gandeam cumva in continuarea acelei „revelatii”. Sigur ca sunt oameni care innebunesc! La modul propriu. Oameni pentru care gandurile si sentimentele devin atat de reale incat … nici macar nu mai au ( asa cum am eu) sentimentul ca acea lume de dincolo de ele exista. Ca mai este ceva dincolo de ele. Ca nu sunt adevarul ultim. Va puteti imagina cum ar fi daca am percepe fiecare gand al nostru ca pe o realitate? Avem unele ganduri atat de disonante incat ne dam seama ca nu sunt reale (de ex. sa ii dau una in cap vecinului ca m-a scos din minti). Dar cate sunt cele pe care le luam ca realitate? Cat de multe sunt si care sunt ele? Cred ca pentru oamenii nebuni … devin reale toate. Inclusiv cele care noua, celor „normali”, inca ni se par aberante si neadevarate. Cred ca de fapt asta inseamna nebunia. Si mai cred ca de asta se spune ca granita intre normalitate si nebunie este foarte fina. Pentru ca poate diferenta este facuta de … doua – trei ganduri. Adica … mai ai doua – trei ganduri care sa ti se para reala si … ai trecut dincolo. Ti-a scapat vaca din casa :-).

Plecasem iar pe firul asta al … i-realitatii gandurilor sau mai bine zis al pericolului de a le percepe ca reale, de a le da drumul in casa (in timp ce iese vaca, evident), de la una din temele mele „favorite”: oamenii in varsta. Parintii, bunicii, pensionarul de la doi, mosul care este administrator la bloc. Oamenii in varsta, cei despre care povestile pe care le citeam cand eram mica spuneau ca sunt o comoara inestimabila, ca sunt niste entitati blande si pline de intelepciune, care ar trebui sa fie un far in ceata pentru ametitii astia tineri si cu capul plin de fumuri :-). Ori am descoperit cu mare dezamagire ca nu este asa. Ca sunt doar niste oameni rupti de realitate, repetitivi, automati, frustrati, avand ca prioritate nr 1 sa sublinieze tot ce nu le convine. Si … surprise! surprise!: nu le convine … nimic. Nu li se arata destul respect. Tineretul este foarte stricat. Lumea o ia razna si nu mai e nimic la locul lui … asa cum era pe vremea lor (mda, n-au fost decat fo’ doo razboaie mai mondiale ele asa, un Ramaru si oleak de dictatura…). M-am intrebat (dupa ce m-am plictisit sa ii urasc atata timp): DE CE? Ce se intampla pe drum? Ce sa fac eu, ca sa nu patesc la fel, sa nu mi se rupa filmul si sa uit ca am fost candva si altceva decat o baba frustrata??? Sa nu uit ca am trait. Sa nu uit ca …. traiesc!!!!!!

Iar astazi ma gandesc ca despre asta este vorba: uiti ca gandurile si sentimentele nu sunt reale. Se aduna atat de multe ganduri si sentimente care iti spun, ITI DICTEAZA cum este lumea incat … nu mai VEZI nimic. Nu mai poti decat sa fii „anuntat”, „notificat” despre cum este lumea. Nu mai poti decat sa rulezi on and on aceleasi replici. NU MAI CUPLEZI la nimic. Ai 5 reactii automate mari si late. Si nici macar nu mai alegi intre ele. Nici macar intre alea 5. Se aleg ele singure.

Ma gandesc la asta uitandu-ma la bunica. Care sufera de dementa senila. In general e ok, arata ca orice batran nemultumit si bombanitor. Doar uneori, tabloul arata drama: la 90 de ani a iesit pe geam, in curte, in toiul noptii, pt ca … afara aparusera oameni. Oameni care erau departe sau care erau plecati demult in alta lume. Dar care erau / sunt mai prezenti ca oricand in gandurile si sentimentele ei. Iar ea era singura, in casa aceea. In care candva fusesera toti acei oameni.

Bunica. Un copil crescut cine stie cum, incepand cu 1923 … intr-o casa mica de lemn dintr-un sat din Bucovina. Care la 18 ani si-a vazut tatal omorat in bataie pe ulita din fata casei. Ceva … un conflict de sat (Rebreanu n-o fi scris fictiune pana la urma, nu?). Zice ca nu s-a mai putut opri din tremurat cateva zile. Care apoi a plecat din acel sat din capatul tarii, ca sa lucreze slujnica, fata in casa, in Bucuresti la un doctor. Trimitea acasa alimente si bani, ca sa termine parintii ei de construit cea de-a doua camera a casei batranesti. A inceput razboiul. Se ascundea in adaposturi cand incepeau bombardamentele, fara sa stie daca o sa traiasca sau nu, fara sa stie daca in satul ei mai traieste cineva sau nu: legaturile erau rupte cu Bucovina, nici macar trenurile nu mai circulau. Candva-cumva, a reusit sa se intoarca. Impreuna cu ai ei, au pus totul in carute, au ingropat tot ce mai aveau prin casa si au fugit in paduri, de frica armatei rusesti. Cand s-au intors … nu au mai gasit nimic. NIMIC. Doar casa goala. Fara animale, fara cartofi pe ogor … fara nimic. Apoi a venit tifosul exantematic si oamenii mureau.

Dupa care s-a maritat. S-a mutat in casuta ei, o casuta care iar – avea doar o camera construita. Barbatul i-a plecat la razboi iar ea a ramas acasa cu doi copii mici. Barbatul s-a intors. Viu si bolnav de tuberculoza. Doctorita din sat i-a spus ca exista un medicament minune care i-ar salva barbatul. Bunica a vandut vaca care le dadea lapte si a cumparat medicamentul. Barbatul i-a murit. Nici macar nu l-a putut „tine pe masa” in casa ei, ca nu avea decat … o camera … doi copii mici si nici o vaca. L-a pus peste drum, la sora-sa.

Cumva …. si-a crescut copii. Fata i-a murit in 87 iar baiatul vreo 10 ani mai tarziu. La fel si toti 3 fratii si surorile ei.

Cum as fi fost AZI, daca as fi fost BUNICA? Cate variante de raspuns ar exista la o asemenea viata??? Sau macar: exista mai mult de 1 varianta de raspuns?????? NU STIU.

Ce as fi facut cu noianul de ganduri si sentimente care m-ar fi nametzit … ca pe un drum vechi pe care nu mai trece nimeni …?

Somebody I know … Mr FEELING

Din cand in cand, am cate o „revelatie”. Nu … nu o REVELATIE. Doar asa ii spun eu, asa am botezat-o. Nu am stiut cum altcumva sa ii spun. Este ceva de genul „yesss!!! Despre asta era vorba! Wow ce chestie, cum de nu mi-am dat seama!”. Este cam ca atunci cand a scapat Arhimede sapunul in cada sau cand i-a picat marul lui Newton. Scuze de comparatii (doh) dar aveam nevoie de o imagine … (emoticon embarasat :P).

 Nu e o revelatie din aia cu conotatii esoterice, cu imagini, aure energii & co. Cunosc oameni care au si din astea si ma straduiesc cat pot io, sa nu fiu ignoranta si sa zic ca is dusi cu pluta. Desi ma mananca rrrrau. Dar ma bareaza principiul „rade harb de oala sparta” si … o alta metoda cu care ma trimit in banca mea: ma gandesc la vremea cand oamenii credeau ca Pamantul este plat si a venit tipul ala „scrantit” si „posedat” – Galilei, caruia i se nazarise ca e … la naiba! – rotund. Si noi ce faceam? Huo dupa el: sa-i luam maul, sa-i dam foc, sa scoatem dom’le pe necuratul din el. So … liniste si mai invatam. Cum sa nu dam foc. La valiza.

 

Deci sa vedem cum e cu „revelatia”. Ma straduiesc eu si ma straduiesc sa … fiu observator. Sa imi observ gandurile si sentimentele fara sa le judec adica. Si chinul naibii nene.

  • Unu: sa fii pe faza sa le observi.
  • Si doi (asta e mai tare) – sa stai carevasazica linistit cand vezi ce bazaconii iti umbla prin capsor!!!!! Adica coropisnitzele joaca tzontzoroiul pe tine si tuuuu … tu sa stai si sa le observi intr-o atentie imbatabila de felina care urmareste de dupa tufe turma de gazele ce vine sa bea apa. Fara sa i se miste macar un muschi. Fara sa uite macar o secunda care ii este scopul: sa sara o singura data, la singurul moment potrivit, in singurul unghi potrivit. Orice altceva nu exista.

Adica pasu’ 1 mai e cum mai e. Se mai intampla. Dar la 2 … sa dea naiba, ca e incredibil de imposibil. Ma uit la gand / sentiment. In general mi se pare mult mai greu sa te descurci cu sentimentele decat cu gandurile. Un gand parca mai e cum mai e. Il auzi si ai timp sa ii zici: yeah right, whatever, talk to my hand! Dar un sentiment … pana apuci sa zici pas iti tine intreg corpul in gheare, il simti in respiratie, in transpiratie, in timbrul vocii, in textura pielii. Il simti din atat de multe parti incat te simti fara putinta.

Sa zicem ca am  reusit sa le mai urmaresc si pe astea. Sa ma uit la ele. La unele macar. Dar nu reuseam sa stau impartiala, sa nu ma uit la lucrul care le declanseaza si sa nu zic: chiar nu ar trebui sa simt asa, chiar nu e cazul sa fac atata caz sau etc. Si apoi sa constientizez ca simt ca nu e cazul sa fac caz :-). And so on. Neverending. Extenuant si descurajant.

Pana cand ma trezesc eu sambata dintr-un mic somn de pranz (in timp ce dormea si puiul mic) si ametita cum eram … ma loveste brusc „revelatia” (patesc destul de des sa ma trezesc din somn cu cate un mesaj din asta, din categoria „auzi proasto, apropo de chestia aia cu care te scremi de nu stiu cand: hai fie, sa iti zic cum e, ca ma plictisesti de cand te moscanesti cu ea”):

  • este FUNDAMENTAL E-RO-NAT sa te uiti la SENTIMENT in legatura sau vizavi de lucrul care l-a declansat.

SENTIMENTUL trebuie privit ca ceva de sine statator, ca o entitate absolut separata, stat in stat, alta tara, alta guvernare, alta limba. In momentul in care nu te poti abtine sa nu il infratesti cu situatia care l-a cauzat … nu ai nici o sansa sa te focusezi pe el, sa il vezi, sa il intelegi. Influenta situatiei care l-a cauzat este ca un ceva care ii da instant diverse lumini si umbre, reflexii, culori, nuante, „poate”-uri, „daca”-uri etc etc etc. Nu ai nici o sansa sa vezi ceva: sa vezi ceea ce simti. Sa accepti ceea ce simti. Oricat de ciudat si in contra naturii ar parea, trebuie sa privesti sentimentul fara sa te gandesti la situatie. Stiu, e ceva ca si cum … ar trebui sa inchizi ochii cand traversezi o strada plina de masini. Este in contra instinctului.

Oricum, daca mergem mai departe pe firul asta, sentimentul nici macar nu are legatura cu situatia respectiva. Situatia respectiva NU este cauza sentimentului. Este doar DECLANSATORUL. Sigur, te ajuta sa cunosti declansatoarele, poti afla multe. Dar asta DUPA. DUPA ce cunosti efectul, ceea ce se declanseaza. Asta trebuie sa fie prioritatea. Cat despre cauza sentimentului … este necunoasterea probabil, neputinta de a procesa o situatie la un moment dat. Cauza sentimentului probabil ca o putem gasi cu zeci de ani in urma, candva, cand eram un copil de 2 – 3 – 4 ani or so. Ne imaginam atat de simplu si superficial ca aceasta cauza ar putea fi vecinul care a parcat pe locul nostru. Cand probabil ca sentimentele astea care ne pot face prastie, sunt cel mult de 2 – 3 feluri. Adica 2 – 3 sentimente (ma refer mai mult la cele „negative” dar … e de facut discutie si la altele) mari si late, care s-au nascut din 2 – 3 situatii mari si late. Situatii pe care la vremea aceea nu am avut instrumente sa le procesam. Ba poate chiar mai mult, datorita mostenirilor sentimentale din familie, am fost in defavoare, in handicap din secunda 1. Asa ca acum habar nu avem ce anume le cauzeaza, suntem doar haituiti si ne uitam cu ochii holbati in toate directiile, ca un cal turbat atacat de tauni. Dam cu copita si o luam la fuga.

Sentimentul este incapacitatea de a procesa o situatie (nu stiu cam de unde ma apuc io de declaratii din astea dar … se are ca ma apuc; macar de m-as tine bine de unde ma apuc). Situatie in care ne-am simtit vinovati sau amenintati. Sentimentul s-a nascut in urma unui gand. In urma unei credinte cum ca am putea fi in pericol. Gand pe care nu l-am putut privi. Nu am putut accepta ca suntem in pericol. Pericol … CE sa fie in pericol? Probabil ca in general … imaginea noastra. Reflexia din oglinda. Cine sa fie imaginea noastra? Pai … probabil ca ceea ce am invatat ca suntem. Din momentul in care mama ti-a spus ca esti o impiedicata. Sau poate ti-a spus ca esti mirobolanta. Diferenta este minora, la baza. Ori ca ti-a spus ca esti proasta ori mirobolanta, tu vei face aceleasi eforturi sa aperi CEEA CE STII CA ESTI si sa te protejezi de orice altceva ai putea fi (ori in viata … in fiecare secunda ar trebui sa fii altceva). Ceea ce aperi e faptul ca existi. Iar daca tu ai invatat ca existi ca mirobolanta ori prostituata … asta e ceea ce vei apara … o imagine, o credinta, o invatatura … ceva ce nu exista decat in mintea ta. Posibilitatea de a afla ca poti fi altceva decat o prostituata, sau altceva decat o mirobolanta … te va ingrozi de moarte. Va fi … ca un fel de moarte.

Cand nu poti privi gandul, apare stratul 2 (unde da mama creste :-)) – sentimentul. Sentimentul ascunde de tot gandul – credinta nascatoare de povesti de viata. Sentimentul capteaza toata atentia, iar sub el … se dezvolta lumi supra etajate si supra dimensionate.

Deci una peste alta … m-am linistit putin: cand privesc sentimentul, nu ma intereseaza ce l-a declansat. NU ma las pacalita de asta. Stau  in fata calaului si privesc toporul … facand abstractie de calau :-). Raman vigilenta si ma uit la sentiment pana cand, sutele de povesti de sub el sunt lasate sa isi ia zborul.