Meditatia mea mica :-)

Intorcandu-ma eu de la Rune si strofocandu-ma sa … hm, meditez, adica sa traiesc clipa cu ceea ce se intampla in ea, sau cu ceea ce vad in ea, FA-RA sa ii adaug ganduri (aka judecati, calificari, barfe, frustrari si altele din cele bune, laudabile si de maaaaare folos) sau mai pe scurt … incercand sa ajung in starea de mindfullness (termen descoperit pe blogul Otiliei Mantelers) am descoperit o chestie taaaaare.

Asa, back to the subject. Am descoperit ca … ca … ca … 🙂 eu fac meditatie pura si autentica de cca 3 ani si jumatate. Bai ce faza!!! Nu-mi dau seama de ce nu sunt inca un fel de sensei sau ceva acolo :-). Lasand gluma la o parte un pic, am realizat intr-o clipa ca, atunci cand sunt cu copilul meu (cu minunata entitate care imi scoate peri albi si ma scoate din minti si ma umple de emotii, de viata, imi umple plamanii cu aer) eu traiesc fiecare clipa FARA ganduri, fara rationamente. Evident, am ceva rationamente, dar din astea scurte si la obect, de genul: ce-i pun in farfurie sau … cum fac sa-l conving sa se imbrace si sa iesim din casa in „sub o ora” :-). Dar ATAT!!!!! In rest, mintea mea este undeva abandonata si nici macar nu incearca sa schelalaie. In timp ce eu zbor sau … ma dau cu capul de pereti (ce mai conteaza cata vreme rezultatul final este acelasi). Atat de puternica si autentica este realitatea care se desfasoara.

Cu ce ma ajuta descoperirea asta? Pai cu mai nimic, pt ca nu identific nici un pattern ca sa pot sa il multiplic in alte directii. Ma ajuta doar sa imi clarific 2 curiozitati.

1. De ce atunci cand pleaca copilul de acasa, in loc sa ma simt mai bine pt ca pot sa stau cu picioarele pe pereti … mie mi se scurge toata energia si in loc sa fac milioanele de lucruri pe care nu le pot face cand este el acasa … stau ca o baba in pat si nu sunt in stare nici macar sa citesc. Niciodata nu am inteles care este fenomenul aici, de am mai multa energie cand micul terorist este acasa. Mereu am zis ca e din cauza ca atunci cand este el, sunt wired, si stiu ca nu am optiunea B, ori cand pleaca … ma scot din priza si stiu ca atata vreme cata nimic nu a luat foc … nu trebuie sa ma dau jos din pat.

2. De ce Adrian a izbucnit in strigate de entuziasm si urale atunci cand i-am zis ca … io nu sunt in stare sa zic 10 lucruri bune despre copilul meu. Bine … auzind doar prima fraza s-a socat si probabil se pregatea de o consiliere grea pt cineva care stie ca este o mama denaturata (sau mai rau … nu stie :P). Dar am continuat si i-am explicat ca in general, nu sunt in stare nici macar sa povestesc ceva epic despre copil, ca de ex stau langa alte mame, fiecare povesteste intamplari cu copii lor si eu … ma uit ca proasta. Sau daca ma intreaba cineva ce mai face copilul meu … ma screm ce ma screm, pt ca stiu ca ma intreaba de un intreg univers de explozii indescriptibile si … sfarsesc prin a ingaima stupid „face bine!” si afisand un zambet tamp, pentru ca imaginea micii dihanii se afla in fata ochilor mintii mele. Acum stiu de ce mi se intampla asta :-). Pentru ca acest copil ma tine atat de puternic ancorata in prezentul pe care il creeaza  si eu traiesc totul pana la plasele incat … nu ramane istorie :-), nu ramane memorie :-). Sunt doar eu. Cu sufletul plin :-).

3. Si aici s-ar mai inscrie si Marius, dragul meu sot si tata de mica meditatie. Pe la 6 luni, de la atata stat in patutz, cred ca i se cam deformase putin capsorul copilului. Marius era super crizat ca ce ne facem??? Copilul are capul stramb!! Si imi tot explica si explica iar eu … ma uitam la el si incercam sa fiu atenta dar nu prea reuseam. Cred ca aveam o privire fixata pe el dar … prea fixa  :-). Pentru ca Marius a izbucnit exasperat: „Da!!! E clar!!! Nu pot sa discut cu tine nimica despre copilul asta! Cred ca ar putea sa nu aiba cap deloc, ca pentru tine tot perfect ar fi! Nu am nici un partener de discutie aici!”. Eu doar am afisat un zambet tamp si vinovat, ca de comentat nu prea aveam ce …

Asa ca da, nu pot spune nimic despre copilul asta. Nici bun nici rau. Nu exista nimic ce se poate spune despre el. El se poate doar simti, mirosi, auzi, vedea :-). El este.

Asa ca dupa ce m-am prins de treaba asta cu prezenta totala … am sarit la bietul copil, l-am luat in brate si l-am strans, spunandu-i ca este mica mea meditatie :-). Si am respirat tare usurata cand am vazut ca nu ma intreaba ce este aia meditatie k o bagam pe maneca si nu aveam chef sa imi scormonesc creierii la ora aia si sa inventez ceva inteligent. Destul ca aseara m-a intrebat ce e ala „timp” … iac, cre ca preferam sa raspund la „ce e aia meditatie” :-).

Ca sa va lamuresc cu treaba cu 10 lucruri bune (ca nu vreau sa vorbesc in rebus), este un exercitiu de la cursul lui Adrian: timp de 20 de zile scrii cate 10 lucruri bune despre tine, partener, copil, sef, job … unde ai nevoie :-). Am uitat exact pentru ce este exercitiul .. cred ca era pentru daramarea unor credinte negative, pentru a-ti scoate una alta din memoria celulara, pentru a integra modul de a vedea partea buna, de a te concentra mai intai pe lucrurile bune.

Zilele de DUPA … Rune

Da, stiu, nu am zis nimic de Rune inca (www.soulpilot.ro si www.soulpilot.com va rog). Cu toate astea o sa povestesc ce fac eu dupa impactul cu miraculoasa entitate. Si poate diseara o sa pun niste vorbe si despre intalnirea cu el, despre ce am vazut eu ca este el.

Pagina asta este in loc de mail pentru Monica („Monica de la Adrian cu care am fost la Rune” 🙂 ca nu stiu daca vrei sa iti scriu numele si sa-ti stric reputatia corporatista :P). M-am gandit ca si asa nu mai am timp sa mai scriu nimic pe aici. Asa ca mai bine pun aici, ce ti-as scrie tie. Ca de fapt asta as scrie si aici. Iar tu .. comenteaza de te tzine :P. Comenteeeeeezi?????

 

Deeeci, mai stii tu ce iti scriam in prima zi de dupa Rune? Uite asa ziceam eu 🙂 : 

Ziua 1

Folosesc chestia cu „e doar un gand” (si daca situatia pare mai „grava”, trec la „de unde vine gandul asta?”) si inspre socul meu total … functioneaza. Imi vine intelegerea cum ca persoanele, situatiile, intamplarile … nu sunt IN NICI UN FEL. Doar SUNT. Doar gandurile mele pe care le primesc si le „lipesc” de persoana, situatie, intamplare fac ca cele mentionate sa fie intr-un fel sau altul. Si ca pot alege doar sa ma uit la gand. Iar cand ma uit el … se evapora … energia care este el se duce inapoi in sursa (sau poate la alt om) iar cele mentionate raman asa … in nici un fel. Doar sunt.

Am incercat de dimineata in trafic si … cand am vazut ca merge, prima reactie a fost sa ma sperii si 🙂 sa ma gandesc ca sunt nebuna . Am mai facut-o cu timiditate de cateva ori si … a inceput sa imi placa. Acum sunt doar nerabdatoare sa ma „joc” cu toate cele si sa vad cum sunt ele cand doar sunt. Sa cunosc lumea din nou. Asa cum este. Atunci cand este :-).

Aaaa … sa nu uit. Inca imi rasuna in cap vocea lui Rune … este delirant si frumos. Ii aud tonalitatea aia incredibila intreband si repetand … „where is that thought coming from ?” … „who told you that?” … „who are you?” … „where are you going?” … „what do you want?” … si ii vad figura cu zambetul acela copilaresc si plin de iubire si inocenta si … imi vine sa plutesc, sa visez sau sa plang :-).

„Stay” … „Just be” ….

 

Asta este ceea ce scriam in … prima zi de dupa Rune. Ulterior a inceput sa dispara experienta. Mintea mea (cautand evident o explicatie „logica”) a concluzionat ca in ziua aceea de luni, am avut cu mine, cadou de la Rune, un mic pachetel cu iubire. Am fost inca sub respiratia lui plina de magie.

 

Ziua 2: De marti incolo … am ramas fatza in fatza cu ale mele :-). Si am descoperit ca e ceva mai greu … De fapt am fost destul de frustrata simtind ca vin gandurile peste mine. Gandurile … practic judecatile, aprecierile, toata treaba aia interminabila pe care o facem pe automat, 14 – 16 ore pe zi. Inca le recunosteam si eram capabila sa zic „asta este DOAR un gand” (doar … adica este orice altceva, dar nu realitate; orice, dar nu adevar, ci doar una din multele variante, una din multele fatzete ale realitatii sau adevarului).  Numai ca … asta nu mai facea ca gandul respectiv sa se evapore, asa cum se intampla in prima zi. In prima zi simteam ca vad totul asa cum vedeam cand eram copil. Toata lumea era libera, colorata, vie, neincarcata de nici un fel de aprecieri. Nu stiam sa le fac.

Nu, nu mai era asa, dar gandul nici nu ma prindea in caruselul lui, ca de obicei, creind o intreaga poveste, o intreaga lume. Si nici nu mai venea, ca de obicei, cu inca cinshpe mii de ganduri pe aceeasi tema si sa joace ping pong cu mine de sa nu mai stiu de unde am plecat si care este de fapt problema mea cea mai mare (ca ele cresteau exponential … o problema noua la fiecare 3 ganduri noi :P). Pur si simplu doar simteam gandul ca sta acolo. Ca un fel de entitate energetica. Il simteam greu, soldificandu-se pe minut ce trece. Si mai venea unul, si inca unul si inca unul. Pe teme diferite. Parca aterizau niste pasari mari, negre, maiestuoase in felul lor. In anumite momente ma simteam atacata, parca imi venea sa falfai din maini, sa le alung, sa le imping. Cel mai greu mi se parea cand plecam de la servici. Ma urcam la volan (asta a fost mereu momentul meu de relaxare, de gandit 🙂 de ascultat muzica … day by day) si dadeau navala fo 50 de ganduri … simteam … de parca si vedeam o turma de porci mistreti tropaind si grohaind :-).

 

Ziua 3 … evoluam in degradarea „starii de Rune” … m-am trezit de dimineata intr-un fel de „energie grea” (citat Rune). Cat despre nelipsita echipa de ganduri … 🙂 toata lumea era la datorie. Ma obisnuisem cu compania lor … ma resemnasem. Inca ma uitam la ele si le spuneam „va stiu eu pe voi: sunteti niste ganduri. N-o sa ma convingeti ca sunteti altceva.” Ma mai obisnuisem si cu frustrarea de a nu le putea face sa se evapore, de a nu putea sa spal geamu’ si sa raman fatza in fatza cu lucrul, omul, situatia pura, in lumina si atat. Mi-am spus ca …. asta e, e normal, era de asteptat. Dar ca am incredere (realmente AM INCREDERE) ca ceva din Rune va ramane in mine. Ca trebuie sa raman aici (aici, adica sa privesc, sa accept, sa nu ma mint, sa nu-mi creez explicatii, sa nu caut ways out, sa nu fug, sa nu inchid ochii … just … „stay” … :-)), linistita, atenta, sa accept entitatile – ganduri care ma inconjoara, sa accept ca ele sunt aici si nu vor sa plece (sau eu nu le pot face sa plece), sa ma ghemuiesc cuminte intre ele si … la un moment dat, candva … se va intampla ceva.

 

Ziua 4 … in continuare ghemuita printre ganduri. O scena ca in filme, cand cel atacat (eu) incearca sa stea cat mai linistit si alert, acceptand ca adversarul este acolo si nu va pleca, asteptand atacul iminent si avand incredere ca va face tot ce ii sta in putinta. Iar atacatorul (gandul) se invarte de ore in jurul prazii, stiind ca nu are inca o bresa prin care sa atace si sa fie sigur de victorie. Ma simteam foarte fericita ca desi sunt inconjurata de ganduri, nu au intrat in interior. Imi acopera toate geamurile si nu vad lumea, dar … nu au intrat inlauntru. Si atata vreme cata le voi recunoaste ca fiind ganduri (altceva decat mine) … nu vor putea sa intre. Fericita. Recunoscatoare. Nu, nu este ce ne-a aratat Rune. Dar este ceva atat de mic si pretios care face o mare diferenta fatza de ce era inainte in capul meu. Acum le vad, le recunosc. Incep sa vad pana unde sunt eu si de unde incep ele.

 

Ziua 5 … intelegerea clara a faptului ca indiferent ce voi reusi sau nu, sa realizez, dupa intalnirea cu Rune … NIMIC nu va mai fi NICIODATA la fel. Si asta schimba TOT. Rune ne-a aratat parfumul, blandetea si caldura VIETII. Si de aici esti damnat. Orice ai face si oricat de „rau” ai face … nu mai poti sa uiti ce ai simtit. Esti virusat. Ai vazut. Si in toate zilele celelalte iti vei tine narile larg deschise, adulmecand si cautand parfumul acela pe care l-ai simtit cateva momente, cateva ore.

 

Zilele urmatoare … de cateva zile sunt in energie usoara. Am reactii noi, uimitoare. Mici, dar ma bucur mult de ele. Reactii de acceptare, de spatiu, replici rautacioase pe care … NU le dau (doar le vad plutind in aerul de langa mine si prefacandu-se in abur cand le privesc in loc sa le vorbesc), replici dragute pe care LE DAU (si nu stiu de unde vin, nici nu ma preocup; doar vad cum se transforma in ploaie de petale, deasupra fruntii mele si a colegului de existenta care le primeste). Deci am avut dreptate. Trebuie doar sa fiu AICI. Daca raman AICI, daca imi tin ochii deschisi si narile atintite … restul se intampla. Primesc!!! Doar sa fiu AICI ca sa primesc. Doar sa am palma deschisa.

Si raman aici, acum, atenta. Respir, privesc. Pentru ca stiu ca zilele de energie grea nu sunt departe. Si ca aduc cu ele mari secrete. 🙂