Somebody I know – Mr THOUGHT

Alta revelatie. Asta nu e dupa trezit din somn. E din trafic. Cam pe la o marti, cam pe  la 8 dimineata pe la Unirii, in fata la fost Irish Pub. Cu ochii holbati dupa semafor si fericita ca am iesit victorioasa la „cedeaza trecerea” de dinainte.

Si imi vine: gandurile sunt doar o perdea care ASCUND lumea ADEVARATA. Suntem prinsi intr-o pacaleala incredibila. Si cu cat pare mai „adevarat”, cu cat este mai „demonstrat”, mai dovedit, cu atat de indepartam mai tare de REALITATE. Cu atat ne ratacim mai mult.

Ceea ce fac gandurile „despre” un lucru, este sa ascunda complet esenta si adevarul acelui lucru. In momentul in care ne „gandim” despre un copac … in mod sigur nu avem nici cea mai mica cunoastere despre ceea ce este acel copac. Iti poti imagina cum este sa STII ca o anume femeie este mama ta (ex adoptat care isi cunoaste mama biologica la 20 de ani) fatza de a SIMTI ca aceea este mama ta? E o diferenta ca de la cer la pamant, nu-i asa??? Gandurile sunt ca o Fata Morgana. Iti arata acel lucru dar … nu te lasa sa il cunosti.

Sentimentul ca toata lumea este sub nasul meu … fix dincolo de ganduri era atat de puternic, incat mai ca imi venea sa opresc masina, sa ma dau jos si sa trec fizic prin perdeaua de ganduri, sa vad si eu macar pentru o clipita lumea care este DINCOLO. Aia adevarata. Aia care nu e azi asa si maine invers. Aia care este si atat. Sa vad lumea aia pe care o caut de dinainte sa ma nasc. Pe care o stiu, o simt ca este acolo, dar nu am vazut-o niciodata.

Iar astazi, gandeam cumva in continuarea acelei „revelatii”. Sigur ca sunt oameni care innebunesc! La modul propriu. Oameni pentru care gandurile si sentimentele devin atat de reale incat … nici macar nu mai au ( asa cum am eu) sentimentul ca acea lume de dincolo de ele exista. Ca mai este ceva dincolo de ele. Ca nu sunt adevarul ultim. Va puteti imagina cum ar fi daca am percepe fiecare gand al nostru ca pe o realitate? Avem unele ganduri atat de disonante incat ne dam seama ca nu sunt reale (de ex. sa ii dau una in cap vecinului ca m-a scos din minti). Dar cate sunt cele pe care le luam ca realitate? Cat de multe sunt si care sunt ele? Cred ca pentru oamenii nebuni … devin reale toate. Inclusiv cele care noua, celor „normali”, inca ni se par aberante si neadevarate. Cred ca de fapt asta inseamna nebunia. Si mai cred ca de asta se spune ca granita intre normalitate si nebunie este foarte fina. Pentru ca poate diferenta este facuta de … doua – trei ganduri. Adica … mai ai doua – trei ganduri care sa ti se para reala si … ai trecut dincolo. Ti-a scapat vaca din casa :-).

Plecasem iar pe firul asta al … i-realitatii gandurilor sau mai bine zis al pericolului de a le percepe ca reale, de a le da drumul in casa (in timp ce iese vaca, evident), de la una din temele mele „favorite”: oamenii in varsta. Parintii, bunicii, pensionarul de la doi, mosul care este administrator la bloc. Oamenii in varsta, cei despre care povestile pe care le citeam cand eram mica spuneau ca sunt o comoara inestimabila, ca sunt niste entitati blande si pline de intelepciune, care ar trebui sa fie un far in ceata pentru ametitii astia tineri si cu capul plin de fumuri :-). Ori am descoperit cu mare dezamagire ca nu este asa. Ca sunt doar niste oameni rupti de realitate, repetitivi, automati, frustrati, avand ca prioritate nr 1 sa sublinieze tot ce nu le convine. Si … surprise! surprise!: nu le convine … nimic. Nu li se arata destul respect. Tineretul este foarte stricat. Lumea o ia razna si nu mai e nimic la locul lui … asa cum era pe vremea lor (mda, n-au fost decat fo’ doo razboaie mai mondiale ele asa, un Ramaru si oleak de dictatura…). M-am intrebat (dupa ce m-am plictisit sa ii urasc atata timp): DE CE? Ce se intampla pe drum? Ce sa fac eu, ca sa nu patesc la fel, sa nu mi se rupa filmul si sa uit ca am fost candva si altceva decat o baba frustrata??? Sa nu uit ca am trait. Sa nu uit ca …. traiesc!!!!!!

Iar astazi ma gandesc ca despre asta este vorba: uiti ca gandurile si sentimentele nu sunt reale. Se aduna atat de multe ganduri si sentimente care iti spun, ITI DICTEAZA cum este lumea incat … nu mai VEZI nimic. Nu mai poti decat sa fii „anuntat”, „notificat” despre cum este lumea. Nu mai poti decat sa rulezi on and on aceleasi replici. NU MAI CUPLEZI la nimic. Ai 5 reactii automate mari si late. Si nici macar nu mai alegi intre ele. Nici macar intre alea 5. Se aleg ele singure.

Ma gandesc la asta uitandu-ma la bunica. Care sufera de dementa senila. In general e ok, arata ca orice batran nemultumit si bombanitor. Doar uneori, tabloul arata drama: la 90 de ani a iesit pe geam, in curte, in toiul noptii, pt ca … afara aparusera oameni. Oameni care erau departe sau care erau plecati demult in alta lume. Dar care erau / sunt mai prezenti ca oricand in gandurile si sentimentele ei. Iar ea era singura, in casa aceea. In care candva fusesera toti acei oameni.

Bunica. Un copil crescut cine stie cum, incepand cu 1923 … intr-o casa mica de lemn dintr-un sat din Bucovina. Care la 18 ani si-a vazut tatal omorat in bataie pe ulita din fata casei. Ceva … un conflict de sat (Rebreanu n-o fi scris fictiune pana la urma, nu?). Zice ca nu s-a mai putut opri din tremurat cateva zile. Care apoi a plecat din acel sat din capatul tarii, ca sa lucreze slujnica, fata in casa, in Bucuresti la un doctor. Trimitea acasa alimente si bani, ca sa termine parintii ei de construit cea de-a doua camera a casei batranesti. A inceput razboiul. Se ascundea in adaposturi cand incepeau bombardamentele, fara sa stie daca o sa traiasca sau nu, fara sa stie daca in satul ei mai traieste cineva sau nu: legaturile erau rupte cu Bucovina, nici macar trenurile nu mai circulau. Candva-cumva, a reusit sa se intoarca. Impreuna cu ai ei, au pus totul in carute, au ingropat tot ce mai aveau prin casa si au fugit in paduri, de frica armatei rusesti. Cand s-au intors … nu au mai gasit nimic. NIMIC. Doar casa goala. Fara animale, fara cartofi pe ogor … fara nimic. Apoi a venit tifosul exantematic si oamenii mureau.

Dupa care s-a maritat. S-a mutat in casuta ei, o casuta care iar – avea doar o camera construita. Barbatul i-a plecat la razboi iar ea a ramas acasa cu doi copii mici. Barbatul s-a intors. Viu si bolnav de tuberculoza. Doctorita din sat i-a spus ca exista un medicament minune care i-ar salva barbatul. Bunica a vandut vaca care le dadea lapte si a cumparat medicamentul. Barbatul i-a murit. Nici macar nu l-a putut „tine pe masa” in casa ei, ca nu avea decat … o camera … doi copii mici si nici o vaca. L-a pus peste drum, la sora-sa.

Cumva …. si-a crescut copii. Fata i-a murit in 87 iar baiatul vreo 10 ani mai tarziu. La fel si toti 3 fratii si surorile ei.

Cum as fi fost AZI, daca as fi fost BUNICA? Cate variante de raspuns ar exista la o asemenea viata??? Sau macar: exista mai mult de 1 varianta de raspuns?????? NU STIU.

Ce as fi facut cu noianul de ganduri si sentimente care m-ar fi nametzit … ca pe un drum vechi pe care nu mai trece nimeni …?

O părere la “Somebody I know – Mr THOUGHT

  1. parca am si vazut-o pe bunica ta…cu drumul greu ales si capacitatea, farmecul si credinta care au ajutat-o sa-l treaca. atat de vie imaginea ei in evocarea ta 🙂
    altfel avea Mooji o vorba, ceva de genul ca pana cand mintea nu spune ca ceva se intampla efectiv, ca experimentare, nimic nu se intampla! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *