O dimineata de marti si de octombrie

Mi se aseaza din ce in ce mai bine ideea ca sentimentul este o entitate absolut separata, care nu are nici cea mai mica legatura cu situatia de care pare legat in momentul in care apare. Ca sentimentul nostru este de fapt o reactie. Un raspuns, pe care l-am gasit la un moment dat, cand nu am inteles si procesat o situatie. Acuma … de ce naiba, raspunsul ala – ne chinuie? Ce ar trebui sa facem? Sa-l negam? Sa-l inlocuim cu altul? A da, stiu! Nu exista raspuns. Exista doar intelegere. Si atat. Pentru ca orice raspuns te duce automat in zona limitativa: asta e bun, asta e rau; asta merge la stanga, asta merge la dreapta.

Ah ce-mi place cand mi se aseaza lucrurile. Cand o idee care imi bubuie alarmant printre circumvoltiuni, se aseaza moale si placut, fix in locul ei dintotdeauna. Si respir si eu cateva secunde. Pauza scurta dintre 2 ganduri … intelegerea. De mult ma fascineaza diferenta intre a „sti” ceva, la nivel de informatie, chiar a fi „de acord”, dar de a nu putea trai ca si cum acea informatie ar fi reala. Pe principiul „exista, dar nu mi se intampla mie”. Si dintr-o data …. la un moment dat … uneori …. explodeaza INTELEGEREA acelei informatii. Si ma las moale in scaun … wow … o liniste calda amestecata cu bucurie dementa se incolacesc in capul meu.

Mda, cam ca atunci cand m-am revopsit bruneta, dupa singurele 3 luni din viata mea de „blonda”. Dupa 3 luni, in care ma trezeam in fiecare dimineata, in oglinda, cu aceeasi tresarire: ce doamne …. ***„` e chestia aia galbena din capul meu si unde mi-e PARUL??? Cand mi-a ridicat coafeza prosopul din cap si mi-am vazut parul din nou negru, a fost unul din extrem de putinele momente din viata mea cand … nu am mai vrut NIMIC. Asta din experientele de transformare totala care sunt la dispozitia unei femei. Care sunt ne-li-mi-ta-te :PPPPPP. Ca de aia suntem mama voastra. Adica „mama voastra de ***”. Se intelege ca am fost blonda 3 luni din cauza unui … Fat-Frumos, nuuuuu?

 ********************************************************************************************************************

Si a mai fost un moment bun in cele 40 de minute de „meditatie” ale mele (adica cele din trafic :PP). Ma uitam frustrata la un coleg de trafic, care nu se misca cum mi-as fi dorit si ma cam incurca. Ma frustra si colegul dar si … sentimentul meu. Ca nici ce simteam sau imi doream eu n-as fi putut spune exat ca ma onoreaza … hm. Dar raza de claritate a sclipit scurt si hotarat in mintea mea … arzand ca un laser neiertator si largind spatiul dintre gandurile mele: sentimentul meu nu-mi spune nimic despre omul acela. NU SPUNE nimic despre omul acela. Nu este o legatura intre cele doua elemente. Doua elemente, ba chiar trei: eu, un om, un sentiment. O combinatie care cred ca chinuie pe multa lume :-).

Pai nu, ca nu e chiar asa. Daca omul acela nu imi place, asta nu are legatura cu el. De sentimentul meu nu imi place de fapt. Si daca ma duc mai departe … nu imi place de sentimentul meu pur si simplu pentru ca CRED, am un gand, cum ca ceea ce reprezinta omul, ceea ce este el, e echivalent cu sentimentul meu. Sentimentul meu e naspa, inseamna ca omul e naspa, inseamna ca eu sunt oarecum amenintata. Si se pare ca deep down mai am un gand, cum ca si eu sunt echivalenta cu sentimentul meu. Adica sentimentul meu e naspa, adica eu sunt naspa si de aici ce ne facem: ca de colegul de trefic mai scap eu. Dar de mine cine ma scapa?

Si ma deranjeaza increngatura asta, in care unul face pe altul, si fiecare depinde de fiecare, ma simt legata, sufocata. Iar apoi vad ca … pot rupe lantul dintre ele. I’ts up to me. Eu le-am pus unul peste altul ca intr-un dulap in care se aduna din ce in ce mai multe haine vechi. Vad ca de fapt, fiecare este fiecare. Si este, si atat. Fiecare poate sa existe, fara sa il afecteze pe celalalt. Daca rupi legatura. Care de fapt … nu exista, decat in mintea ta. Care de fapt este doar frica. Frica de a trai si de a ii lasa pe altii sa traiasca. Frica ca viata ne-ar putea omori!! Ha ha ha! Cat de tare suna asta. Si pare-mi-se ca nu e deloc departe de adevar …

Si m-am simtit pentru cateva clipe LIBERA. Pentru cateva clipe foarte foarte scurte, am reusit … nu sa simt, ci doar sa intrevad prin pauza dintre doua ganduri, libertatea aceea de care vorbea RUNE. Pe care inca nu o inteleg … Dar … O CAUT!

*******************************************************************************************************************

Si inca un MOMENT la Romana. Unde am simtit pentru cateva fractiuni de secunda, ca sunt o celula a unui organism imens si plin de iubire. Si ca toate papusile alea din sutele de masini ca de jucarie de pe Magheru … sunt EU. Ei sunt eu. Ca suntem iubiti. Ca suntem nepretuiti. Nici macar nu putem visa cat de pretiosi suntem. Ca niste mici diamante colorate si pline de soare care se rostogolesc tot timpul sub ochii iubirii. NICI unul nu este la fel. Cat de frumos ar putea sa fie? Cat de mult ar insemna pentru tine acele diamante?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *