O dimineata de marti si de octombrie

Mi se aseaza din ce in ce mai bine ideea ca sentimentul este o entitate absolut separata, care nu are nici cea mai mica legatura cu situatia de care pare legat in momentul in care apare. Ca sentimentul nostru este de fapt o reactie. Un raspuns, pe care l-am gasit la un moment dat, cand nu am inteles si procesat o situatie. Acuma … de ce naiba, raspunsul ala – ne chinuie? Ce ar trebui sa facem? Sa-l negam? Sa-l inlocuim cu altul? A da, stiu! Nu exista raspuns. Exista doar intelegere. Si atat. Pentru ca orice raspuns te duce automat in zona limitativa: asta e bun, asta e rau; asta merge la stanga, asta merge la dreapta.

Ah ce-mi place cand mi se aseaza lucrurile. Cand o idee care imi bubuie alarmant printre circumvoltiuni, se aseaza moale si placut, fix in locul ei dintotdeauna. Si respir si eu cateva secunde. Pauza scurta dintre 2 ganduri … intelegerea. De mult ma fascineaza diferenta intre a „sti” ceva, la nivel de informatie, chiar a fi „de acord”, dar de a nu putea trai ca si cum acea informatie ar fi reala. Pe principiul „exista, dar nu mi se intampla mie”. Si dintr-o data …. la un moment dat … uneori …. explodeaza INTELEGEREA acelei informatii. Si ma las moale in scaun … wow … o liniste calda amestecata cu bucurie dementa se incolacesc in capul meu.

Mda, cam ca atunci cand m-am revopsit bruneta, dupa singurele 3 luni din viata mea de „blonda”. Dupa 3 luni, in care ma trezeam in fiecare dimineata, in oglinda, cu aceeasi tresarire: ce doamne …. ***„` e chestia aia galbena din capul meu si unde mi-e PARUL??? Cand mi-a ridicat coafeza prosopul din cap si mi-am vazut parul din nou negru, a fost unul din extrem de putinele momente din viata mea cand … nu am mai vrut NIMIC. Asta din experientele de transformare totala care sunt la dispozitia unei femei. Care sunt ne-li-mi-ta-te :PPPPPP. Ca de aia suntem mama voastra. Adica „mama voastra de ***”. Se intelege ca am fost blonda 3 luni din cauza unui … Fat-Frumos, nuuuuu?

 ********************************************************************************************************************

Si a mai fost un moment bun in cele 40 de minute de „meditatie” ale mele (adica cele din trafic :PP). Ma uitam frustrata la un coleg de trafic, care nu se misca cum mi-as fi dorit si ma cam incurca. Ma frustra si colegul dar si … sentimentul meu. Ca nici ce simteam sau imi doream eu n-as fi putut spune exat ca ma onoreaza … hm. Dar raza de claritate a sclipit scurt si hotarat in mintea mea … arzand ca un laser neiertator si largind spatiul dintre gandurile mele: sentimentul meu nu-mi spune nimic despre omul acela. NU SPUNE nimic despre omul acela. Nu este o legatura intre cele doua elemente. Doua elemente, ba chiar trei: eu, un om, un sentiment. O combinatie care cred ca chinuie pe multa lume :-).

Pai nu, ca nu e chiar asa. Daca omul acela nu imi place, asta nu are legatura cu el. De sentimentul meu nu imi place de fapt. Si daca ma duc mai departe … nu imi place de sentimentul meu pur si simplu pentru ca CRED, am un gand, cum ca ceea ce reprezinta omul, ceea ce este el, e echivalent cu sentimentul meu. Sentimentul meu e naspa, inseamna ca omul e naspa, inseamna ca eu sunt oarecum amenintata. Si se pare ca deep down mai am un gand, cum ca si eu sunt echivalenta cu sentimentul meu. Adica sentimentul meu e naspa, adica eu sunt naspa si de aici ce ne facem: ca de colegul de trefic mai scap eu. Dar de mine cine ma scapa?

Si ma deranjeaza increngatura asta, in care unul face pe altul, si fiecare depinde de fiecare, ma simt legata, sufocata. Iar apoi vad ca … pot rupe lantul dintre ele. I’ts up to me. Eu le-am pus unul peste altul ca intr-un dulap in care se aduna din ce in ce mai multe haine vechi. Vad ca de fapt, fiecare este fiecare. Si este, si atat. Fiecare poate sa existe, fara sa il afecteze pe celalalt. Daca rupi legatura. Care de fapt … nu exista, decat in mintea ta. Care de fapt este doar frica. Frica de a trai si de a ii lasa pe altii sa traiasca. Frica ca viata ne-ar putea omori!! Ha ha ha! Cat de tare suna asta. Si pare-mi-se ca nu e deloc departe de adevar …

Si m-am simtit pentru cateva clipe LIBERA. Pentru cateva clipe foarte foarte scurte, am reusit … nu sa simt, ci doar sa intrevad prin pauza dintre doua ganduri, libertatea aceea de care vorbea RUNE. Pe care inca nu o inteleg … Dar … O CAUT!

*******************************************************************************************************************

Si inca un MOMENT la Romana. Unde am simtit pentru cateva fractiuni de secunda, ca sunt o celula a unui organism imens si plin de iubire. Si ca toate papusile alea din sutele de masini ca de jucarie de pe Magheru … sunt EU. Ei sunt eu. Ca suntem iubiti. Ca suntem nepretuiti. Nici macar nu putem visa cat de pretiosi suntem. Ca niste mici diamante colorate si pline de soare care se rostogolesc tot timpul sub ochii iubirii. NICI unul nu este la fel. Cat de frumos ar putea sa fie? Cat de mult ar insemna pentru tine acele diamante?

Somebody I know – Mr THOUGHT

Alta revelatie. Asta nu e dupa trezit din somn. E din trafic. Cam pe la o marti, cam pe  la 8 dimineata pe la Unirii, in fata la fost Irish Pub. Cu ochii holbati dupa semafor si fericita ca am iesit victorioasa la „cedeaza trecerea” de dinainte.

Si imi vine: gandurile sunt doar o perdea care ASCUND lumea ADEVARATA. Suntem prinsi intr-o pacaleala incredibila. Si cu cat pare mai „adevarat”, cu cat este mai „demonstrat”, mai dovedit, cu atat de indepartam mai tare de REALITATE. Cu atat ne ratacim mai mult.

Ceea ce fac gandurile „despre” un lucru, este sa ascunda complet esenta si adevarul acelui lucru. In momentul in care ne „gandim” despre un copac … in mod sigur nu avem nici cea mai mica cunoastere despre ceea ce este acel copac. Iti poti imagina cum este sa STII ca o anume femeie este mama ta (ex adoptat care isi cunoaste mama biologica la 20 de ani) fatza de a SIMTI ca aceea este mama ta? E o diferenta ca de la cer la pamant, nu-i asa??? Gandurile sunt ca o Fata Morgana. Iti arata acel lucru dar … nu te lasa sa il cunosti.

Sentimentul ca toata lumea este sub nasul meu … fix dincolo de ganduri era atat de puternic, incat mai ca imi venea sa opresc masina, sa ma dau jos si sa trec fizic prin perdeaua de ganduri, sa vad si eu macar pentru o clipita lumea care este DINCOLO. Aia adevarata. Aia care nu e azi asa si maine invers. Aia care este si atat. Sa vad lumea aia pe care o caut de dinainte sa ma nasc. Pe care o stiu, o simt ca este acolo, dar nu am vazut-o niciodata.

Iar astazi, gandeam cumva in continuarea acelei „revelatii”. Sigur ca sunt oameni care innebunesc! La modul propriu. Oameni pentru care gandurile si sentimentele devin atat de reale incat … nici macar nu mai au ( asa cum am eu) sentimentul ca acea lume de dincolo de ele exista. Ca mai este ceva dincolo de ele. Ca nu sunt adevarul ultim. Va puteti imagina cum ar fi daca am percepe fiecare gand al nostru ca pe o realitate? Avem unele ganduri atat de disonante incat ne dam seama ca nu sunt reale (de ex. sa ii dau una in cap vecinului ca m-a scos din minti). Dar cate sunt cele pe care le luam ca realitate? Cat de multe sunt si care sunt ele? Cred ca pentru oamenii nebuni … devin reale toate. Inclusiv cele care noua, celor „normali”, inca ni se par aberante si neadevarate. Cred ca de fapt asta inseamna nebunia. Si mai cred ca de asta se spune ca granita intre normalitate si nebunie este foarte fina. Pentru ca poate diferenta este facuta de … doua – trei ganduri. Adica … mai ai doua – trei ganduri care sa ti se para reala si … ai trecut dincolo. Ti-a scapat vaca din casa :-).

Plecasem iar pe firul asta al … i-realitatii gandurilor sau mai bine zis al pericolului de a le percepe ca reale, de a le da drumul in casa (in timp ce iese vaca, evident), de la una din temele mele „favorite”: oamenii in varsta. Parintii, bunicii, pensionarul de la doi, mosul care este administrator la bloc. Oamenii in varsta, cei despre care povestile pe care le citeam cand eram mica spuneau ca sunt o comoara inestimabila, ca sunt niste entitati blande si pline de intelepciune, care ar trebui sa fie un far in ceata pentru ametitii astia tineri si cu capul plin de fumuri :-). Ori am descoperit cu mare dezamagire ca nu este asa. Ca sunt doar niste oameni rupti de realitate, repetitivi, automati, frustrati, avand ca prioritate nr 1 sa sublinieze tot ce nu le convine. Si … surprise! surprise!: nu le convine … nimic. Nu li se arata destul respect. Tineretul este foarte stricat. Lumea o ia razna si nu mai e nimic la locul lui … asa cum era pe vremea lor (mda, n-au fost decat fo’ doo razboaie mai mondiale ele asa, un Ramaru si oleak de dictatura…). M-am intrebat (dupa ce m-am plictisit sa ii urasc atata timp): DE CE? Ce se intampla pe drum? Ce sa fac eu, ca sa nu patesc la fel, sa nu mi se rupa filmul si sa uit ca am fost candva si altceva decat o baba frustrata??? Sa nu uit ca am trait. Sa nu uit ca …. traiesc!!!!!!

Iar astazi ma gandesc ca despre asta este vorba: uiti ca gandurile si sentimentele nu sunt reale. Se aduna atat de multe ganduri si sentimente care iti spun, ITI DICTEAZA cum este lumea incat … nu mai VEZI nimic. Nu mai poti decat sa fii „anuntat”, „notificat” despre cum este lumea. Nu mai poti decat sa rulezi on and on aceleasi replici. NU MAI CUPLEZI la nimic. Ai 5 reactii automate mari si late. Si nici macar nu mai alegi intre ele. Nici macar intre alea 5. Se aleg ele singure.

Ma gandesc la asta uitandu-ma la bunica. Care sufera de dementa senila. In general e ok, arata ca orice batran nemultumit si bombanitor. Doar uneori, tabloul arata drama: la 90 de ani a iesit pe geam, in curte, in toiul noptii, pt ca … afara aparusera oameni. Oameni care erau departe sau care erau plecati demult in alta lume. Dar care erau / sunt mai prezenti ca oricand in gandurile si sentimentele ei. Iar ea era singura, in casa aceea. In care candva fusesera toti acei oameni.

Bunica. Un copil crescut cine stie cum, incepand cu 1923 … intr-o casa mica de lemn dintr-un sat din Bucovina. Care la 18 ani si-a vazut tatal omorat in bataie pe ulita din fata casei. Ceva … un conflict de sat (Rebreanu n-o fi scris fictiune pana la urma, nu?). Zice ca nu s-a mai putut opri din tremurat cateva zile. Care apoi a plecat din acel sat din capatul tarii, ca sa lucreze slujnica, fata in casa, in Bucuresti la un doctor. Trimitea acasa alimente si bani, ca sa termine parintii ei de construit cea de-a doua camera a casei batranesti. A inceput razboiul. Se ascundea in adaposturi cand incepeau bombardamentele, fara sa stie daca o sa traiasca sau nu, fara sa stie daca in satul ei mai traieste cineva sau nu: legaturile erau rupte cu Bucovina, nici macar trenurile nu mai circulau. Candva-cumva, a reusit sa se intoarca. Impreuna cu ai ei, au pus totul in carute, au ingropat tot ce mai aveau prin casa si au fugit in paduri, de frica armatei rusesti. Cand s-au intors … nu au mai gasit nimic. NIMIC. Doar casa goala. Fara animale, fara cartofi pe ogor … fara nimic. Apoi a venit tifosul exantematic si oamenii mureau.

Dupa care s-a maritat. S-a mutat in casuta ei, o casuta care iar – avea doar o camera construita. Barbatul i-a plecat la razboi iar ea a ramas acasa cu doi copii mici. Barbatul s-a intors. Viu si bolnav de tuberculoza. Doctorita din sat i-a spus ca exista un medicament minune care i-ar salva barbatul. Bunica a vandut vaca care le dadea lapte si a cumparat medicamentul. Barbatul i-a murit. Nici macar nu l-a putut „tine pe masa” in casa ei, ca nu avea decat … o camera … doi copii mici si nici o vaca. L-a pus peste drum, la sora-sa.

Cumva …. si-a crescut copii. Fata i-a murit in 87 iar baiatul vreo 10 ani mai tarziu. La fel si toti 3 fratii si surorile ei.

Cum as fi fost AZI, daca as fi fost BUNICA? Cate variante de raspuns ar exista la o asemenea viata??? Sau macar: exista mai mult de 1 varianta de raspuns?????? NU STIU.

Ce as fi facut cu noianul de ganduri si sentimente care m-ar fi nametzit … ca pe un drum vechi pe care nu mai trece nimeni …?

Somebody I know … Mr FEELING

Din cand in cand, am cate o „revelatie”. Nu … nu o REVELATIE. Doar asa ii spun eu, asa am botezat-o. Nu am stiut cum altcumva sa ii spun. Este ceva de genul „yesss!!! Despre asta era vorba! Wow ce chestie, cum de nu mi-am dat seama!”. Este cam ca atunci cand a scapat Arhimede sapunul in cada sau cand i-a picat marul lui Newton. Scuze de comparatii (doh) dar aveam nevoie de o imagine … (emoticon embarasat :P).

 Nu e o revelatie din aia cu conotatii esoterice, cu imagini, aure energii & co. Cunosc oameni care au si din astea si ma straduiesc cat pot io, sa nu fiu ignoranta si sa zic ca is dusi cu pluta. Desi ma mananca rrrrau. Dar ma bareaza principiul „rade harb de oala sparta” si … o alta metoda cu care ma trimit in banca mea: ma gandesc la vremea cand oamenii credeau ca Pamantul este plat si a venit tipul ala „scrantit” si „posedat” – Galilei, caruia i se nazarise ca e … la naiba! – rotund. Si noi ce faceam? Huo dupa el: sa-i luam maul, sa-i dam foc, sa scoatem dom’le pe necuratul din el. So … liniste si mai invatam. Cum sa nu dam foc. La valiza.

 

Deci sa vedem cum e cu „revelatia”. Ma straduiesc eu si ma straduiesc sa … fiu observator. Sa imi observ gandurile si sentimentele fara sa le judec adica. Si chinul naibii nene.

  • Unu: sa fii pe faza sa le observi.
  • Si doi (asta e mai tare) – sa stai carevasazica linistit cand vezi ce bazaconii iti umbla prin capsor!!!!! Adica coropisnitzele joaca tzontzoroiul pe tine si tuuuu … tu sa stai si sa le observi intr-o atentie imbatabila de felina care urmareste de dupa tufe turma de gazele ce vine sa bea apa. Fara sa i se miste macar un muschi. Fara sa uite macar o secunda care ii este scopul: sa sara o singura data, la singurul moment potrivit, in singurul unghi potrivit. Orice altceva nu exista.

Adica pasu’ 1 mai e cum mai e. Se mai intampla. Dar la 2 … sa dea naiba, ca e incredibil de imposibil. Ma uit la gand / sentiment. In general mi se pare mult mai greu sa te descurci cu sentimentele decat cu gandurile. Un gand parca mai e cum mai e. Il auzi si ai timp sa ii zici: yeah right, whatever, talk to my hand! Dar un sentiment … pana apuci sa zici pas iti tine intreg corpul in gheare, il simti in respiratie, in transpiratie, in timbrul vocii, in textura pielii. Il simti din atat de multe parti incat te simti fara putinta.

Sa zicem ca am  reusit sa le mai urmaresc si pe astea. Sa ma uit la ele. La unele macar. Dar nu reuseam sa stau impartiala, sa nu ma uit la lucrul care le declanseaza si sa nu zic: chiar nu ar trebui sa simt asa, chiar nu e cazul sa fac atata caz sau etc. Si apoi sa constientizez ca simt ca nu e cazul sa fac caz :-). And so on. Neverending. Extenuant si descurajant.

Pana cand ma trezesc eu sambata dintr-un mic somn de pranz (in timp ce dormea si puiul mic) si ametita cum eram … ma loveste brusc „revelatia” (patesc destul de des sa ma trezesc din somn cu cate un mesaj din asta, din categoria „auzi proasto, apropo de chestia aia cu care te scremi de nu stiu cand: hai fie, sa iti zic cum e, ca ma plictisesti de cand te moscanesti cu ea”):

  • este FUNDAMENTAL E-RO-NAT sa te uiti la SENTIMENT in legatura sau vizavi de lucrul care l-a declansat.

SENTIMENTUL trebuie privit ca ceva de sine statator, ca o entitate absolut separata, stat in stat, alta tara, alta guvernare, alta limba. In momentul in care nu te poti abtine sa nu il infratesti cu situatia care l-a cauzat … nu ai nici o sansa sa te focusezi pe el, sa il vezi, sa il intelegi. Influenta situatiei care l-a cauzat este ca un ceva care ii da instant diverse lumini si umbre, reflexii, culori, nuante, „poate”-uri, „daca”-uri etc etc etc. Nu ai nici o sansa sa vezi ceva: sa vezi ceea ce simti. Sa accepti ceea ce simti. Oricat de ciudat si in contra naturii ar parea, trebuie sa privesti sentimentul fara sa te gandesti la situatie. Stiu, e ceva ca si cum … ar trebui sa inchizi ochii cand traversezi o strada plina de masini. Este in contra instinctului.

Oricum, daca mergem mai departe pe firul asta, sentimentul nici macar nu are legatura cu situatia respectiva. Situatia respectiva NU este cauza sentimentului. Este doar DECLANSATORUL. Sigur, te ajuta sa cunosti declansatoarele, poti afla multe. Dar asta DUPA. DUPA ce cunosti efectul, ceea ce se declanseaza. Asta trebuie sa fie prioritatea. Cat despre cauza sentimentului … este necunoasterea probabil, neputinta de a procesa o situatie la un moment dat. Cauza sentimentului probabil ca o putem gasi cu zeci de ani in urma, candva, cand eram un copil de 2 – 3 – 4 ani or so. Ne imaginam atat de simplu si superficial ca aceasta cauza ar putea fi vecinul care a parcat pe locul nostru. Cand probabil ca sentimentele astea care ne pot face prastie, sunt cel mult de 2 – 3 feluri. Adica 2 – 3 sentimente (ma refer mai mult la cele „negative” dar … e de facut discutie si la altele) mari si late, care s-au nascut din 2 – 3 situatii mari si late. Situatii pe care la vremea aceea nu am avut instrumente sa le procesam. Ba poate chiar mai mult, datorita mostenirilor sentimentale din familie, am fost in defavoare, in handicap din secunda 1. Asa ca acum habar nu avem ce anume le cauzeaza, suntem doar haituiti si ne uitam cu ochii holbati in toate directiile, ca un cal turbat atacat de tauni. Dam cu copita si o luam la fuga.

Sentimentul este incapacitatea de a procesa o situatie (nu stiu cam de unde ma apuc io de declaratii din astea dar … se are ca ma apuc; macar de m-as tine bine de unde ma apuc). Situatie in care ne-am simtit vinovati sau amenintati. Sentimentul s-a nascut in urma unui gand. In urma unei credinte cum ca am putea fi in pericol. Gand pe care nu l-am putut privi. Nu am putut accepta ca suntem in pericol. Pericol … CE sa fie in pericol? Probabil ca in general … imaginea noastra. Reflexia din oglinda. Cine sa fie imaginea noastra? Pai … probabil ca ceea ce am invatat ca suntem. Din momentul in care mama ti-a spus ca esti o impiedicata. Sau poate ti-a spus ca esti mirobolanta. Diferenta este minora, la baza. Ori ca ti-a spus ca esti proasta ori mirobolanta, tu vei face aceleasi eforturi sa aperi CEEA CE STII CA ESTI si sa te protejezi de orice altceva ai putea fi (ori in viata … in fiecare secunda ar trebui sa fii altceva). Ceea ce aperi e faptul ca existi. Iar daca tu ai invatat ca existi ca mirobolanta ori prostituata … asta e ceea ce vei apara … o imagine, o credinta, o invatatura … ceva ce nu exista decat in mintea ta. Posibilitatea de a afla ca poti fi altceva decat o prostituata, sau altceva decat o mirobolanta … te va ingrozi de moarte. Va fi … ca un fel de moarte.

Cand nu poti privi gandul, apare stratul 2 (unde da mama creste :-)) – sentimentul. Sentimentul ascunde de tot gandul – credinta nascatoare de povesti de viata. Sentimentul capteaza toata atentia, iar sub el … se dezvolta lumi supra etajate si supra dimensionate.

Deci una peste alta … m-am linistit putin: cand privesc sentimentul, nu ma intereseaza ce l-a declansat. NU ma las pacalita de asta. Stau  in fata calaului si privesc toporul … facand abstractie de calau :-). Raman vigilenta si ma uit la sentiment pana cand, sutele de povesti de sub el sunt lasate sa isi ia zborul.

Meditatia mea mica :-)

Intorcandu-ma eu de la Rune si strofocandu-ma sa … hm, meditez, adica sa traiesc clipa cu ceea ce se intampla in ea, sau cu ceea ce vad in ea, FA-RA sa ii adaug ganduri (aka judecati, calificari, barfe, frustrari si altele din cele bune, laudabile si de maaaaare folos) sau mai pe scurt … incercand sa ajung in starea de mindfullness (termen descoperit pe blogul Otiliei Mantelers) am descoperit o chestie taaaaare.

Asa, back to the subject. Am descoperit ca … ca … ca … 🙂 eu fac meditatie pura si autentica de cca 3 ani si jumatate. Bai ce faza!!! Nu-mi dau seama de ce nu sunt inca un fel de sensei sau ceva acolo :-). Lasand gluma la o parte un pic, am realizat intr-o clipa ca, atunci cand sunt cu copilul meu (cu minunata entitate care imi scoate peri albi si ma scoate din minti si ma umple de emotii, de viata, imi umple plamanii cu aer) eu traiesc fiecare clipa FARA ganduri, fara rationamente. Evident, am ceva rationamente, dar din astea scurte si la obect, de genul: ce-i pun in farfurie sau … cum fac sa-l conving sa se imbrace si sa iesim din casa in „sub o ora” :-). Dar ATAT!!!!! In rest, mintea mea este undeva abandonata si nici macar nu incearca sa schelalaie. In timp ce eu zbor sau … ma dau cu capul de pereti (ce mai conteaza cata vreme rezultatul final este acelasi). Atat de puternica si autentica este realitatea care se desfasoara.

Cu ce ma ajuta descoperirea asta? Pai cu mai nimic, pt ca nu identific nici un pattern ca sa pot sa il multiplic in alte directii. Ma ajuta doar sa imi clarific 2 curiozitati.

1. De ce atunci cand pleaca copilul de acasa, in loc sa ma simt mai bine pt ca pot sa stau cu picioarele pe pereti … mie mi se scurge toata energia si in loc sa fac milioanele de lucruri pe care nu le pot face cand este el acasa … stau ca o baba in pat si nu sunt in stare nici macar sa citesc. Niciodata nu am inteles care este fenomenul aici, de am mai multa energie cand micul terorist este acasa. Mereu am zis ca e din cauza ca atunci cand este el, sunt wired, si stiu ca nu am optiunea B, ori cand pleaca … ma scot din priza si stiu ca atata vreme cata nimic nu a luat foc … nu trebuie sa ma dau jos din pat.

2. De ce Adrian a izbucnit in strigate de entuziasm si urale atunci cand i-am zis ca … io nu sunt in stare sa zic 10 lucruri bune despre copilul meu. Bine … auzind doar prima fraza s-a socat si probabil se pregatea de o consiliere grea pt cineva care stie ca este o mama denaturata (sau mai rau … nu stie :P). Dar am continuat si i-am explicat ca in general, nu sunt in stare nici macar sa povestesc ceva epic despre copil, ca de ex stau langa alte mame, fiecare povesteste intamplari cu copii lor si eu … ma uit ca proasta. Sau daca ma intreaba cineva ce mai face copilul meu … ma screm ce ma screm, pt ca stiu ca ma intreaba de un intreg univers de explozii indescriptibile si … sfarsesc prin a ingaima stupid „face bine!” si afisand un zambet tamp, pentru ca imaginea micii dihanii se afla in fata ochilor mintii mele. Acum stiu de ce mi se intampla asta :-). Pentru ca acest copil ma tine atat de puternic ancorata in prezentul pe care il creeaza  si eu traiesc totul pana la plasele incat … nu ramane istorie :-), nu ramane memorie :-). Sunt doar eu. Cu sufletul plin :-).

3. Si aici s-ar mai inscrie si Marius, dragul meu sot si tata de mica meditatie. Pe la 6 luni, de la atata stat in patutz, cred ca i se cam deformase putin capsorul copilului. Marius era super crizat ca ce ne facem??? Copilul are capul stramb!! Si imi tot explica si explica iar eu … ma uitam la el si incercam sa fiu atenta dar nu prea reuseam. Cred ca aveam o privire fixata pe el dar … prea fixa  :-). Pentru ca Marius a izbucnit exasperat: „Da!!! E clar!!! Nu pot sa discut cu tine nimica despre copilul asta! Cred ca ar putea sa nu aiba cap deloc, ca pentru tine tot perfect ar fi! Nu am nici un partener de discutie aici!”. Eu doar am afisat un zambet tamp si vinovat, ca de comentat nu prea aveam ce …

Asa ca da, nu pot spune nimic despre copilul asta. Nici bun nici rau. Nu exista nimic ce se poate spune despre el. El se poate doar simti, mirosi, auzi, vedea :-). El este.

Asa ca dupa ce m-am prins de treaba asta cu prezenta totala … am sarit la bietul copil, l-am luat in brate si l-am strans, spunandu-i ca este mica mea meditatie :-). Si am respirat tare usurata cand am vazut ca nu ma intreaba ce este aia meditatie k o bagam pe maneca si nu aveam chef sa imi scormonesc creierii la ora aia si sa inventez ceva inteligent. Destul ca aseara m-a intrebat ce e ala „timp” … iac, cre ca preferam sa raspund la „ce e aia meditatie” :-).

Ca sa va lamuresc cu treaba cu 10 lucruri bune (ca nu vreau sa vorbesc in rebus), este un exercitiu de la cursul lui Adrian: timp de 20 de zile scrii cate 10 lucruri bune despre tine, partener, copil, sef, job … unde ai nevoie :-). Am uitat exact pentru ce este exercitiul .. cred ca era pentru daramarea unor credinte negative, pentru a-ti scoate una alta din memoria celulara, pentru a integra modul de a vedea partea buna, de a te concentra mai intai pe lucrurile bune.