Zilele de DUPA … Rune

Da, stiu, nu am zis nimic de Rune inca (www.soulpilot.ro si www.soulpilot.com va rog). Cu toate astea o sa povestesc ce fac eu dupa impactul cu miraculoasa entitate. Si poate diseara o sa pun niste vorbe si despre intalnirea cu el, despre ce am vazut eu ca este el.

Pagina asta este in loc de mail pentru Monica („Monica de la Adrian cu care am fost la Rune” 🙂 ca nu stiu daca vrei sa iti scriu numele si sa-ti stric reputatia corporatista :P). M-am gandit ca si asa nu mai am timp sa mai scriu nimic pe aici. Asa ca mai bine pun aici, ce ti-as scrie tie. Ca de fapt asta as scrie si aici. Iar tu .. comenteaza de te tzine :P. Comenteeeeeezi?????

 

Deeeci, mai stii tu ce iti scriam in prima zi de dupa Rune? Uite asa ziceam eu 🙂 : 

Ziua 1

Folosesc chestia cu „e doar un gand” (si daca situatia pare mai „grava”, trec la „de unde vine gandul asta?”) si inspre socul meu total … functioneaza. Imi vine intelegerea cum ca persoanele, situatiile, intamplarile … nu sunt IN NICI UN FEL. Doar SUNT. Doar gandurile mele pe care le primesc si le „lipesc” de persoana, situatie, intamplare fac ca cele mentionate sa fie intr-un fel sau altul. Si ca pot alege doar sa ma uit la gand. Iar cand ma uit el … se evapora … energia care este el se duce inapoi in sursa (sau poate la alt om) iar cele mentionate raman asa … in nici un fel. Doar sunt.

Am incercat de dimineata in trafic si … cand am vazut ca merge, prima reactie a fost sa ma sperii si 🙂 sa ma gandesc ca sunt nebuna . Am mai facut-o cu timiditate de cateva ori si … a inceput sa imi placa. Acum sunt doar nerabdatoare sa ma „joc” cu toate cele si sa vad cum sunt ele cand doar sunt. Sa cunosc lumea din nou. Asa cum este. Atunci cand este :-).

Aaaa … sa nu uit. Inca imi rasuna in cap vocea lui Rune … este delirant si frumos. Ii aud tonalitatea aia incredibila intreband si repetand … „where is that thought coming from ?” … „who told you that?” … „who are you?” … „where are you going?” … „what do you want?” … si ii vad figura cu zambetul acela copilaresc si plin de iubire si inocenta si … imi vine sa plutesc, sa visez sau sa plang :-).

„Stay” … „Just be” ….

 

Asta este ceea ce scriam in … prima zi de dupa Rune. Ulterior a inceput sa dispara experienta. Mintea mea (cautand evident o explicatie „logica”) a concluzionat ca in ziua aceea de luni, am avut cu mine, cadou de la Rune, un mic pachetel cu iubire. Am fost inca sub respiratia lui plina de magie.

 

Ziua 2: De marti incolo … am ramas fatza in fatza cu ale mele :-). Si am descoperit ca e ceva mai greu … De fapt am fost destul de frustrata simtind ca vin gandurile peste mine. Gandurile … practic judecatile, aprecierile, toata treaba aia interminabila pe care o facem pe automat, 14 – 16 ore pe zi. Inca le recunosteam si eram capabila sa zic „asta este DOAR un gand” (doar … adica este orice altceva, dar nu realitate; orice, dar nu adevar, ci doar una din multele variante, una din multele fatzete ale realitatii sau adevarului).  Numai ca … asta nu mai facea ca gandul respectiv sa se evapore, asa cum se intampla in prima zi. In prima zi simteam ca vad totul asa cum vedeam cand eram copil. Toata lumea era libera, colorata, vie, neincarcata de nici un fel de aprecieri. Nu stiam sa le fac.

Nu, nu mai era asa, dar gandul nici nu ma prindea in caruselul lui, ca de obicei, creind o intreaga poveste, o intreaga lume. Si nici nu mai venea, ca de obicei, cu inca cinshpe mii de ganduri pe aceeasi tema si sa joace ping pong cu mine de sa nu mai stiu de unde am plecat si care este de fapt problema mea cea mai mare (ca ele cresteau exponential … o problema noua la fiecare 3 ganduri noi :P). Pur si simplu doar simteam gandul ca sta acolo. Ca un fel de entitate energetica. Il simteam greu, soldificandu-se pe minut ce trece. Si mai venea unul, si inca unul si inca unul. Pe teme diferite. Parca aterizau niste pasari mari, negre, maiestuoase in felul lor. In anumite momente ma simteam atacata, parca imi venea sa falfai din maini, sa le alung, sa le imping. Cel mai greu mi se parea cand plecam de la servici. Ma urcam la volan (asta a fost mereu momentul meu de relaxare, de gandit 🙂 de ascultat muzica … day by day) si dadeau navala fo 50 de ganduri … simteam … de parca si vedeam o turma de porci mistreti tropaind si grohaind :-).

 

Ziua 3 … evoluam in degradarea „starii de Rune” … m-am trezit de dimineata intr-un fel de „energie grea” (citat Rune). Cat despre nelipsita echipa de ganduri … 🙂 toata lumea era la datorie. Ma obisnuisem cu compania lor … ma resemnasem. Inca ma uitam la ele si le spuneam „va stiu eu pe voi: sunteti niste ganduri. N-o sa ma convingeti ca sunteti altceva.” Ma mai obisnuisem si cu frustrarea de a nu le putea face sa se evapore, de a nu putea sa spal geamu’ si sa raman fatza in fatza cu lucrul, omul, situatia pura, in lumina si atat. Mi-am spus ca …. asta e, e normal, era de asteptat. Dar ca am incredere (realmente AM INCREDERE) ca ceva din Rune va ramane in mine. Ca trebuie sa raman aici (aici, adica sa privesc, sa accept, sa nu ma mint, sa nu-mi creez explicatii, sa nu caut ways out, sa nu fug, sa nu inchid ochii … just … „stay” … :-)), linistita, atenta, sa accept entitatile – ganduri care ma inconjoara, sa accept ca ele sunt aici si nu vor sa plece (sau eu nu le pot face sa plece), sa ma ghemuiesc cuminte intre ele si … la un moment dat, candva … se va intampla ceva.

 

Ziua 4 … in continuare ghemuita printre ganduri. O scena ca in filme, cand cel atacat (eu) incearca sa stea cat mai linistit si alert, acceptand ca adversarul este acolo si nu va pleca, asteptand atacul iminent si avand incredere ca va face tot ce ii sta in putinta. Iar atacatorul (gandul) se invarte de ore in jurul prazii, stiind ca nu are inca o bresa prin care sa atace si sa fie sigur de victorie. Ma simteam foarte fericita ca desi sunt inconjurata de ganduri, nu au intrat in interior. Imi acopera toate geamurile si nu vad lumea, dar … nu au intrat inlauntru. Si atata vreme cata le voi recunoaste ca fiind ganduri (altceva decat mine) … nu vor putea sa intre. Fericita. Recunoscatoare. Nu, nu este ce ne-a aratat Rune. Dar este ceva atat de mic si pretios care face o mare diferenta fatza de ce era inainte in capul meu. Acum le vad, le recunosc. Incep sa vad pana unde sunt eu si de unde incep ele.

 

Ziua 5 … intelegerea clara a faptului ca indiferent ce voi reusi sau nu, sa realizez, dupa intalnirea cu Rune … NIMIC nu va mai fi NICIODATA la fel. Si asta schimba TOT. Rune ne-a aratat parfumul, blandetea si caldura VIETII. Si de aici esti damnat. Orice ai face si oricat de „rau” ai face … nu mai poti sa uiti ce ai simtit. Esti virusat. Ai vazut. Si in toate zilele celelalte iti vei tine narile larg deschise, adulmecand si cautand parfumul acela pe care l-ai simtit cateva momente, cateva ore.

 

Zilele urmatoare … de cateva zile sunt in energie usoara. Am reactii noi, uimitoare. Mici, dar ma bucur mult de ele. Reactii de acceptare, de spatiu, replici rautacioase pe care … NU le dau (doar le vad plutind in aerul de langa mine si prefacandu-se in abur cand le privesc in loc sa le vorbesc), replici dragute pe care LE DAU (si nu stiu de unde vin, nici nu ma preocup; doar vad cum se transforma in ploaie de petale, deasupra fruntii mele si a colegului de existenta care le primeste). Deci am avut dreptate. Trebuie doar sa fiu AICI. Daca raman AICI, daca imi tin ochii deschisi si narile atintite … restul se intampla. Primesc!!! Doar sa fiu AICI ca sa primesc. Doar sa am palma deschisa.

Si raman aici, acum, atenta. Respir, privesc. Pentru ca stiu ca zilele de energie grea nu sunt departe. Si ca aduc cu ele mari secrete. 🙂

Lucifer si Ahriman

Am ezitat la titlul asta. Ca parca nu as vrea sa creada lumea ca am intrat in vreo secta sau mai rau … ca am innebunit (ai auzit?  saracaaa … pana la urma i-a pocnit softu’; era desteapta da’ n-a mai tinut-o capul).
Dar ma fascineaza si deodata chiar iubesc povestea asta. Povestea asta despre „mine” (noi), despre florile de mucigai din mine. Sa va esplic care e treaba. Citesc o carte … bine, de disperare am ajuns sa ma plimb intre cam 3 carti in acelasi timp, viteza de citit cca 5 pag/zi as zice (2 – 3 la masa la servici si restul seara, cu ochii lipiti dupa ce culc kidul). In medie am 6 -7 carti incepute si intre 3 – 4 ma plimb zilnic. Deci citesc o carte, si anume „Viata interioara a Pamantului” – Paul O’Leary. De fapt este o culegere de eseuri a mai multor autori care s-au strans ca sa scrie despre subiect.
Lucifer si Ahriman. „Binele” si „raul”. Pun ghilimele pentru ca astea sunt doar niste denumiri pe care le dam noi oamenii. Si eu cred ca nu exista bine si rau in sine. Este vorba doar de dualitatea existentei, dualitatea care a insemnat caderea din Paradis: materia si spiritul, barbatul si femeia, binele si raul, haosul si ordinea. Nici una nu este buna in sine, luata separat. Nici una nu inseamna nimic fara cealalta. Nimic nu se poate naste si crea daca nu exista amandoua. Cosmarele noastre: ne luptam sa fim doar una, ne speriem de cealalta si nu stim exact cand ceva este una sau cealalta. Daca este … cealalta? 🙂
Ahriman … printul intunericului … rau, intunecat de patimi, ravasit, ravasitor, HAOTIC. Lucifer (conform acestor autori Lucifer este cel pur, inainte de cadere, desi in literatura traditionala, Lucifer pare a fi DOAR printul intunericului) … printul luminii, stralucitor, plutitor, ORDONAT. Amandoi incercand sa se exprime prin noi. Este oare Lucifer cel mai bun? Este oare Lucifer – ceea ce ne-ar face fericiti? Se pare ca nici unul dintre cei 2 nu este implinit si amandoi asteapta eliberarea si regasirea prin noi, oamenii. Se pare ca oricand am incerca sa reprezentam doar pe unul din ei … am fi ucisi, distrusi. Se pare ca insasi existenta noastra este legatura dintre ei 2 si singurul motiv pentru care avem vreo forma si vreun gand. Oricand am incerca sa distrugem legatura dintre ei … rezultatul ar fi ca nu am mai exista. Cel putin nu in aceasta forma umana. Imi place descrierea lui Paul O’Leary. Ahriman – „raul” (si probabil materia … femeia) pare sa fie de fapt VIATA, sau ceea ce inseamna viata in acceptiunea pamanteana, acest corp care respira, ingera materie si fluide si … dejecteaza materie si fluide. Nu pare sa prea mult divin in el nu-i asa? Este destul de … murdar, slab si patimitor, nu-i asa? Si totusi atat de viu. Se pare ca aceasta este partea ahrimanica a existentei: pamantul murdar si datator de viata si in aceasi timp cel care poate ingropa si transforma totul in … bacterii si viermi care … creeaza din nou.
Si Lucifer …. Lucifer cel pliiiiiiiin de lumina si de stralucire si ordine dar … in care nu traieste nimic, cel putin nu in aceasta forma umana. Lucifer lasat de unul singur ar arde si ucide acest corp totalmente ahrimanic.  Lucifer aduce spiritul luminos care urmeaza sa se zbata in pasiunile si pohtele corpului ahrimanic. Din lumina orbitoare luciferica, ascunsa in carnea ahrimanica rezulta misterioasa lumanare care palpaie … miracolul fragil al existentei omenesti. Miracolul frumusetii adevarate si unice care se revarsa din ceva care moare si numai din ceva care moare. Omul lasat in Lucifer ar arde, ar ramane doar un spirit neimplinit, ordonat si incapabil sa simta. Omul lasat in Ahriman ar deveni doar un animal care vaneaza si supravietuieste in haos. Tot ce este sub pamant este Ahriman si creeaza viata germinanta din pamant namolos si sufocant, din haos si dezordine. Tot ce este in Cosmos este Lucifer si arunca scanteia spiritului printre bulgarii de pamant murdar, scanteia de ordine in dezordine. Iar noi nu suntem nici una din ele, suntem la mijloc. Orice deplasare prea in sus sau prea in jos ne tortureaza. Oricare dintre ei ne-ar ucide in cateva secunde. Echilibrul precar dintre ei doi, forta egala pe care si-o opun unul celuilalt creeaza spatiul in care putem sa facem ceea ce ne defineste: sa respiram dar sa si simtim. Daca Pamantul ne-ar trage in jos … focul lichid si ahrimanic din miezul lui ne-ar ucide, haosul ne-ar face sa nu ne mai regasim. Daca Cerul ne-ar trage in sus, fara gravitatia ahrimanica care ne trage in jos … fara stratul de ozon care ne protejeaza de Cosmos, am arde in vanturile solare si celeste. Cerul ne-ar ucide la fel de repede, asezandu-ne intro ordine fara viata.
Ahriman este infiltrat in carnea noastra si se ROAGA ca prin noi … sa simta lumina si caldura luciferica, sa-si usuce in lumina carnea mult prea umeda, germinatoare si sfasiata de patimi animalice, sa simta si el plutirea, zborul. Lucifer isi coboara si el suflul eteric in sangele nostru si, obosit de atata lumina si eteritate, se ROAGA sa-si odihneasca lipsa de forma in carnea noastra, in patimile noastre, in frica noastra de moarte. In tot ceea ce el nu este. In tot ce i-ar putea opri pentru o clipa zborul si lipsa de ponderabilitate si l-ar putea face sa se aseze pe pamantul reavan si murdar si sa miroasa o floare diafana nascuta dintr-o samanta care mai intai …a mucegait :-). Pe Arhriman in doare si il striveste forma si cauta iasa afara. Pe Lucifer il chinuie starea de a nu avea nici o margine si cauta odihna unei trairi palpabile, una pe care o simti in suflet dar si pe piele. El este vantul care adie dar nu stie cum este sa il simti in par. Ahriman este focul care mistuie adancurile dar nu stie cum este sa il simti in suflet. Amandoi trebuie sa se cunoasca prin celalalt dar o intalnire directa i-ar distruge pe amandoi. NOI suntem taramul in care ei se pot intalni. Noi trebuie sa gasim echilibrul in care nu suntem nici una, nici cealalta, doar avem capacitatea de a o simti si pe una si pe cealalta. Noi suntem tarmul unic in care se intalnesc noaptea si ziua, spiritul si materia, intunericul si lumina, sufletul si trupul, viata si moartea. A fi doar una sau cealalta, a tinde sa fim una si a fugi de cealalta, ne aduce doar la nebunie.
Oamenii ahrimanici sunt goi, animalici si lipsiti de scrupule. Oamenii luciferici sunt cei plini de principii, cei care ii ranesc pe toti cei din jur si care afirma mereu ca lumea asta este mult prea rea. Oamenii ahrimanici sunt usor de recunoscut, sunt mai … sinceri ca sa zicem asa. Cei luciferici sunt mult mai periculosi, cel putin pentru mine. Sunt cei care te pot face sa te simti rau, vinovat mereu, niciodata destul de bun.
Cred ca mori fara regrete atunci cand … nu incerci sa fii bun si cand … nu refuzi sa fii rau. Atunci cand experimentezi existenta si ai puterea sa lasi sa curga toata nebunia din ea. Daca vei incerca cu tot pretul sa fii bun … vei deveni pur si simplu sterp, nu poti fi bun decat daca te smulgi din pamantul plin de viermi. Iar asta inseamna moarte. Viata este atunci cand Lucifer si Ahriman se intalnesc si se impletesc prin tine si tu stii ca esti mai mult decat ei amandoi. Nu esti nici raul nici binele si esti locul in care miracolul se intampla. Si treaba ta este doar sa lasi acest miracol sa se intample. Si raul si binele, luate separat, ar fi mult prea putin fata de ceea ce esti tu. Da …. binele suprem este mult mai putin decat ce esti … tu!!! Sunt doar 2 fatzete sterpe ale Universului.
 
Ma gandeam zilele trecute unde gresim noi … Si in acelasi timp imi aminteam ceva postat de Alina pe facebook: viata este 50 de minute de invatatura si 10 minute de pauza, dar unii confunda si merg pe 10 minute de cunoastere si 50 de minute de distractie. Da, cam asta facem toti. Avem impresia ca pe acest pamant trebuie sa dobandim fericirea, care in mintea noastra este egala de fapt cu placerea, fie aceea placerea trupului sau a spiritului, ambele sunt la fel de vicioase in mintea mea. Si de aici urmeaza continua nefericire si niciodata gasirea locului nostru pe pamant. Dar nu e asa. Singurul lucru pe care trebuie sa il dobandim este cunoasterea. Iar a dobandi cunoasterea, a constientiza existenta intreaga, binele si raul impletit … nu este usor. Ar fi funny sa fie usor sa te nasti si sa existi, ce naibii de miracol ar mai fi si asta?
Pe masura ce crestem si ne crestem nivelul de viata si de cunoastere. Ne asteptam sa controlam mediul exterior si sa ne creem confort. Daca nu reusim sa ne crestem si stabilizam nivelul de placere, e mai mult decat frustrarea de a nu avea aceasta placere. Este sentimentul de esec. Cumva asa iti masori rostul de a exista si sentimentul ca ai facut bine: iti asiguri placerea. Si daca nu reusesti te simti un ratat. Dar eu cred ca viata nu ne-a fost data pentru placere si ca nu are cum sa existe in conditiile astea. Viata este miraculoasa dar este la fel ca viata de parinte. Acolo pare mai clar si mai usor de acceptat: daca esti parinte … in mod sigur … NU vei avea o viata de placeri :-). Sigur este ca vei avea o viata … de neuitat :-). Te uiti la cei 20 de ani din fata ta …. tragi aer in piept si intelegi ca va fi din ce in ce mai greu. Iar momentele in care miracolul te copleseste se impletesc fara mila cu cele in care iti este teama ca esti ultimul om si ca … nu vei face fatza. Dar aici se pare ca nu ai alta alternativa decat sa accepti foarte repede realitatea. Numai ca asa este si in viata, viata ta si doar a ta, indiferent ca esti parinte sau nu. Nu va fi o insiruire de placeri. Asa ca trebuie sa fii pregatit cand momentul de cadere vine si sa il tratezi ca pe o faza normala si sanatoasa. Iara … sa nu uiti ca a fi fericit este cu totul altceva decat a avea placere. Si de cele mai multe ori fericirea doare putin si creeaza teama in acelasi timp. Imi aduc aminte ca am descoperit asta cand eram in mama de vreo 7 luni. Si …. pluteam inca plina de oxitocina, aveam kidul minunat si mirosind a bebe, sotul iubitor si tot ce aveam nevoie. Eram fericita pana in plasele dar stateam cam prost cu placerile banale si omenesti, total neinaltatoare 🙂 (si nu ma refer doar la sex ci si la un serial mirezabil, un somn puturos, o leneveala nespirituala). Atunci am descoperit mirata ca fericire NOT EGAL placere, ba chiar nu au nici o legatura. Placerea nu aduce fericire ci doar nevoia de more si more si more! Iara fericirea nu aduce placere. Ci daca nu se mai termina aduce un fel de durere, un fel de oboseala, un fel de imponderabilitate care te sperie.

Declaratie de iubire in fatza … FRICII!

Frica. Frica este absenta iubirii. Zice Adrian.
Adica … in locul ei trebuie sa simt altceva: iubire. Dom’le ia mai lasati-ma in pace cu iubirea asta. Ma oboseste asa de tare cuvantul asta, incat si-a pierdut orice insemnatate. Imi vine pur si simplu sa vomit cand aud de iubire. (Bine, eu stiu foarte bine ca Adrian spune ca trebuie sa te duci pana in capatul fiecarui sentiment, oricare ar fi el, si chiar sa il amplifici. Dar .. imi place si vreau rolul de Gica – contra :-)).
Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu.
Frica este primordiala. FRICA si NU iubirea, este cheia care descuie poarta catre noi insine. Catre Dumnezeu. Catre casa. Catre „cum vreti voi sa ii spuneti”. Frica este sarpele, este grauntele de nisip, este prima traire negativa a copilului, cea care il DETERMINA sa cunoasca lumea constient si nu doar prin perceptii instinctive. Frica este cheia evolutiei, este Big Bang-ul. Da, bine. Iubirea este aceea care a creat stelele. Dar FRI-CA este cea care a dat prima pulsatie. Drumul catre frica noastra este drumul catre iubire. Pentru ca iubirea, noi …. ne aflam exact in spatele fricii. Frica este ceea ce ne acopera pentru ca noi sa vrem sa ne descoperim. Blamata minte este instrumentul care ne impinge sa descoperim ceea ce este acoperit. Frica, mintea, ego-ul – toate cele blamate sunt absolut indispensabile. Problema ar fi ca uitam ca sunt instrumente si le ridicam la rangul de mod de a exista. Dar Frica (si nu iubirea!!!) ne aduce din nou pe track si ne strange cu usa pana cand acceptam ca sunt instrumente si mergem mai departe dupa ce am avut curajul sa acceptam ca nu suntem minte, nu suntem frica, nu suntem ego, nu suntem … Nu suntem :-). Nu suntem nimic. Si nimicul este tot, pentru ca poate fi orice. Hai ca mi-am scapat mintea in jocuri. Ce-i mai place …
Nu zic ca trebuie sa mergem cu un curaj irational in fatza lucrului de care ne este cel mai teama. Nu cred ca genul asta de expunere brutala ajuta. Asa cum ai lasa pe un acoperis pe cineva care are fobie de inaltime (am vazut intr-un film … era un tratament psihologic sau psihiatric). Nu cred in brutalitate. Cred ca de frica trebuie sa te apropii in liniste, pas cu pas, cu respect. Cu consideratie pentru bucata de Sine ascunsa. Sa dai valul la o parte cu dragoste.
Nu mai sunt de acord ca fara limbaj articulat sau sentimente sau mai stiu eu ce, am fi animale sau plante. Fara FRICA am fi plante … pietre. Si nu ma refer la frica instinctiva, la instinctul de supravietuire, la „loveste sau fugi”. Stiti voi la care frica ma refer.

A fi barbat … „cealalta fatza a lunii” :-)

Azi de dimineata am fost putin cam feed up cu … matematica (sora medicala / jurist de profesie … lucrez la o banca ca auditor intern 🙂 si tre’ sa dau un examen la … mate? whaaaaat??? :-)), barbatul obosit, jobul extra…vagant, copilul solicitant, traficul mirobolant printre muntzisorii de zapada si am venit cu o melodie dementa (dementa, nu demetiala), in boxe, la maxim. Asa de nervi, de tremurau geamurile de la masina. Ca sa simt cum sunetele alea se lovesc de peretii cutiei craniene, facand praf toate gandurile alea (care ganduri? mai mult niste ecouri socristice) care ma plictisesc la maxim. Mai faceam asta (asta cu muzica) cand eram adolescenta si nu-mi era foarte confortabil cu senzatiile adunate. Aveam un magnetofon Rostov cu 2 boxe maaari. Dadeam muzica la maxim si ma asezam pe jos, langa una din boxe, cu urechea lipita de membrana. Si stateam asa pierduta in sunetul care facea timpanl sa imi vibreze, pana cand simteam ca mi s-au macinat toate gandurile si ca este liniste ca sa pot si io sa gandesc :-).
 Despre … barbati
Asta e unul din aspectele umane care ma intriga. De vreo cativa ani. O vreme a mai fost si ala cu batranii. De fapt am stat o vacanta intreaga pe plaja citind carti despre batranete si masculinitate si incercand sa inteleg un pic mai mult fenomenele. Acum am o carte noua, de care sunt foarte incantata si care de fapt ma invata mult mai mult decat despre barbati. Despre a fi om: „Daca barbatii ar vorbi …” – Alon Gratch
Bag sama ca a fi femeie este ceva natural si simplu, iara a fi barbat NU. Adica … acuma sa nu imi sara in cap feministele sau cele care nu se mai vad de dupa cratite si copii (in timp ce porcul … :-)). Sau … sa imi sara dar sa mai stea putin.
Vreau sa spun ca poate nu este usor sa VIETUIESTI ca femeie, dar este usor sa FII, sa EXISTI. STII cum sa existi ca femeie. Nu ai nici cea mai mica indoiala asupra a ceea ce inseamna sa FII femeie. Stii ce trebuie sa simti, stii ce trebuie sa faci, stii ce poti sa faci. Daca simti, faci sau poti … este partea a doua 🙂 si poate ca este o parte mai grea decat a barbatului (cere mai multa implicare, mai multa renuntare la tine … dar iarasi, astea sunt lucruri pe care le ai in sange). Se pare ca barbatii nu au mai nimic in sange. Decat poate pe noi femeile 🙂 si asta ii provoaca si ii confuzeaza, ii atrage si ii face la o ia la sanatoasa. Se pare ca barbatii trebuie sa se construiasca la fiecare nastere si ca insasi experienta predecesorilor mai mult in confuzeaza si isi dau seama ca nu pot repeta si ca trebuie sa continue sa se caute. Si … se pare ca pentru barbati, la fel ca pentru copii … nu exista manuale. Oricate carti s-au scris, nici una nu poate spune cum trebuie sa fie. Singurul lucru pe care barbatii si copiii ii cunosc despre ei insisi este … punctul de plecare. Sursa. Femeia. Nu stiu ca de departe de ea au reusi sa ajunga. Si nici de cate ori s-au ratacit. Dar am auzit din istorie ca sau intors la ea mereu: ba cu furie si frustrare, ba cu disperare, ba cu dragoste, ba cu frica. I-au scris poezii, i-au cantat, au pictat-o, au ars-o pe rug, i-au interzis scoala, proprietatea, pantalonii :-).
A fi femeie este natural, este primar, este instinctiv.
Barbatul pare sa fie produsul „secundar”, cel fabricat. Este pasul evolutiv. Si asta e vestea buna si proasta. Pentru ca Doamne Doamne a descoperit ca poate crea altceva din femeie (se pare ca povestea cu Adam cel creat din coasta Evei are mai mult sens decat as fi crezut). Dar nu stie nici el exact ce poate deveni aceasta creatie. Creatia insasi trebuie sa isi afle marginile, formele, dinamica … sa se autocreeze continuu. Si … nu stiu daca le-a aflat vreunul pana in zilele noastre.
Eu cred in teoria care spune ca si noi (femeile) si ei (barbatii) trebuie sa ne gasim centrul: acolo unde devenim fiinta totala. Barbat si femeie, natura si spirit, sentiment si gandire, trecut si viitor.